Maestrul Interior rubrica Momentul ZERO al Conștiinței

Publicat la 14.11.2012 Comentarii

Eram în Ciudad de Mexico, pe ultima sută de metri a marii călătorii inițiatice a acestui an. O călătorie enormă, pentru noi, cei care ne-am asumat centrul, dar și pentru ei, exploratorii conștiință. Cascade de înțelesuri, semnificații și amintiri ale Sufletului năvăliseră deja în percepție de-a lungul călătoriei, schimbându-i pentru totdeauna. Nici noi nu mai suntem aceiași. Eu și Elena. Căci fiecare experiență, fiecare călătorie interioară, fiecare explorare, ne dezvăluie aspecte ale propriei noastre ființe. Au existat momente în care ne-am întrebat, unul pe altul și fiecare în interiorul său, de ce facem toate acestea. Căci nu este ușor întotdeauna, și nici plăcut să lucrezi cu frica, cu traume străvechi care ies la suprafață, cu spaime și vinovății ancestrale. Răspunsul nu este decât unul singur: lucrând cu ceilalți, însoțindu-i în experiențele lor, susținându-i, lucrăm de fapt cu noi înșine, cu propriile noastre aspecte reflectate de ei. Căci nici o întâlnire, niciodată, nu este întâmplătoare. Aceia care vin către noi, vin să reflecte spațiile noastre interioare care au nevoie de reflectare. După cum, noi înșine nu suntem altceva decât reflexii ale Maestrului Interior care locuiește în interiorul Inimii fiecăruia.

Reportajul unei întâmplări tulburătoare

Eram va să zică în Ciudad de Mexico, către capătul călătoriei, și toate acestea musteau înlăuntrul nostru. În centrul orașului, într-o piață istorică ce păstrează încă aerul Spaniei mamă, se află celebra, superba, colosala catedrală la Asuncion de Santa Maria de Guadelupe, o capodoperă arhitectonică a cărei dantelărie de piatră a fost menită să dea o replică europeană construcțiilor precolumbiene. Intrăm în tăcere sub bolta imensă a catedralei, printre coloane, și ne așezăm undeva. Ne ținem de mână. Nici eu, nici Elena nu suntem niște fani ai spațiilor în care credința s-a transformat în dogmă, fie ea creștină sau de orice altă sorginte. Memoria adâncă a Inimii este răscolită de fiecare dată, emoții stranii urcă din străfundurile conștiinței pentru a se revărsa în dimensiunea orizontală de fiecare dată în care ne conectăm cu energia aceasta. Ceva din noi, din fiecare, ne șoptește despre suferință,despre vieți petrecute în centrul unei lumi creștine organizate după norme dure, ne șoptește despre căutare și nedreptate, despre sânge în umbra crucii, despre dedicare și sacrificiu. Sunt conținuturi tulburi și dureroase pe care de cele mai multe ori preferăm să nu le investigăm. De aceea rămânem în tăcere, așezați pe una dintre băncile din lemn masiv ale imensei catedrale. Un preot cu aer de ghid turistic ne întreabă dacă dorim explicații. No gracias, preferăm tăcerea. Respirăm adânc energia acestui loc și o lăsăm să se topească în inimă. Este cea mai rapidă cale de a simți locul, povestea acestuia, istoria a sute ani și a sute de mii de oameni, dintr-o suflare.

Alien

Apoi se petrece un declic. Mă simt dintr-o dată ca un alien, ca un străin de această planetă, unul care nu știe absolut nimic despre această civilizație pe care o numim umanitate. Ca și cum aș fi fost parașutat în această realitate, în acest spațiu uluitor, în mijlocul energiilor rotitoare ale acestei biserici care conține în ea întreaga poveste a acestei rase. În mijlocul monumentalului templu se află altarul, imens, înalt până la bolta de piatră, plin cu aur strălucitor, de o bogăție orbitoare care curge din pereți și se articulează într-un fel de centru de conștiință al întregii biserici. În mijlocul altarului se află, micuță în comparație cu restul, statueta unei ființe umane răstignite pe o cruce din lemn. O ființă umană ce pare să fi murit în chinuri teribile. Christos. Străinul care sunt, simte fiori pe șira spinării, căci dintr-o dată tot acest spațiu ce părea superb, împodobit, monumental, plin de strălucire, frumusețe și lumină, pare să se întunece. În centrul acestui templu se află o ființă umană ucisă. Ca și cum această rasă a umanilor ar practica un cult al morții și al suferinței. O civilizație care se închină și îngenunchează în fața acestei statui a morții. Ce aș putea crede eu, străinul care nu știe nimic despre toate acestea, văzând acest tablou? Acest templu. Aș putea fi atent la ceea ce simt, la senzațiile, intuiție și conținuturile care survin în conștiența mea. Dar toate acestea nu fac decât să confirme această impresie, că mă aflu într-un templu închinat morții și suferinței ființei umane. Este o energie grea, încărcată cu nenumărate ucideri, încărcată cu îndoială, cu spaima morții, cu furie, cu frustrare, turbioane de energie rătăcitoare aleargă în întreg acest spațiu ca niște furtuni ale conștiinței.

Cealaltă parte a umbrei

”Stai puțin”, îmi spune o voce interioară în care îl identific pe preotul cu prezență de ghid turistic, ”stai puțin străine, tu nu știi nimic despre toate acestea, și poți fi înșelat cu ușurință de aparențe. Pare un cult al morții, dar este vorba despre un cult al vieții veșnice. Pare un cult al suferinței eterne, dar este un cult al salvării întru eternitate, al mântuirii din ghearele păcatului primordial, cel pe care-l vezi răstignit nu este mort cu adevărat, el va învia în trei zile și astfel va dovedi întregii umanități că viața eternă există. Aici este vorba despre sacrificiu. Fiul Dumnezeului nostru, singurul său fiu, a venit în trup și s-a sacrificat pentru ca noi să fim mântuiți, să fim salvați din întunericul conștiinței noastre. Aceasta adevărata semnificație a acestei statui pe care o vezi în mijlocul bisericii noastre.”

Mii de întrebări apar în mintea străinului, dintre care cea mai importantă este aceasta: ce fel de rasă este aceasta care are nevoie să ucidă în chinuri pe fiul lui Dumnezeu, pentru ca să fie salvată din întunericul propriei sale conștiințe? Christos este om și divin în același timp, este de fapt, aspectul divin al umanității, este întruparea propriei sale divinități. Ce anume din această civilizație are nevoie să ucidă propriul său aspect divin, pentru a se convinge apoi de existența vieții eterne? Ce spune acest lucru despre umanitate? În ultimă instanță, vocea preotului-ghid rostește cealaltă parte a adevărului perceput de străin. Numai că străinul vede lucrurile din perspectiva vieții, iar preotul din perspectiva morții. Sunt unul și același lucru.

A te prăbuși în întuneric pentru a recunoaște lumina

A fost un moment magistral petrecut în catedrala Santa Maria de Guadelupe, mână în mână cu soția mea Elena, un moment în care au izbucnit în conștiință toate înțelesurile, toate trăirile pe care le-am avut vreodată în spațiul de conștiință colectiv pe care-l numim ”Conștiință Christică”. Pur și simplu, umanitatea, identificată complet cu conștiința morții – sau a ”păcatului” dacă vreți, a avut nevoie să joace piesa uciderii propriei sale divinități, pentru ca într-o bună zi să o redescopere. A avut nevoie să joace jocul morții pentru a descoperi adevărul etern al vieții pentru care moartea nu este decât o transformare. Christos a știut acest lucru, a văzut acest lucru, a trăit acest lucru. O umanitate încă oarbă – și care avea să mai rămână oarbă încă multă vreme după uciderea sa, dar care, la capătul unui parcurs foarte lung, avea să descopere că Christos era chiar ea, umanitatea, că Fiul nu este decât un aspect al Tatălui și Fiul este fiecare dintre membrii săi. Această extraordinară stare de orbire spirituală a umanității nu este nimic de condamnat. Face parte din procesul încarnării, din amnezia spirituală care urmează identificării cu corpul și cu spațiul fizic. Ea era atât de adâncă, încât, după sacrificarea lui Isus de către umanitate, avea să se nască o biserică oarbă care să slujească exact un cult identificat cu ideea morții. Incapabilă să vadă sau să simtă divinitatea în propria sa inimă, acest cult a zeificat inima lui Isus, proiectând în exteriorul său nevoia profundă de regăsire a proprie sale divinități. Cuvintele lui Isus Christos, ”dacă vrei să Mă găsești, caută-Mă în propria ta inimă”, nu și-au găsit niciodată înțelesul. Până în zilele noastre. Au trebuit să treacă două mii de ani pentru ca umanitatea să înceapă să perceapă cu adevărat semnificația gestului christic și să perceapă Adevărul despre Sine: umanitatea însăși este Fiul, umanitatea însăși este una cu Tatăl. Umanitatea începe să-și descopere propriul său Suflet.

Acesta este, de fapt, momentul ZERO al conștiinței umane: momentul maxim al transformării interioare care permite experiența directă a propriei divinități. Acesta este momentul în care sacrificiul umanului Isus, conștient de natura sa divină, Christos, dă roade. Sămânța plantată de el acum două mii de ani ajunge să înflorească. Umanitatea devine conștientă de adevărata sa natură, și aceasta este natura Christică.

Credință vs Încredere

Christos a insistat mult asupra acestui aspect: faptul că trăirea nivelului de conștiință colectivă este disponibilă oricui, că totul se află deja în interior, că este suficient nu ”credință” cât un bob de muștar ci mai curând încredere cât un bob de muștar, Credința și încrederea sunt lucruri diferite, căci credința se referă mai curând la ceva exterior sieși, pe când încrederea are ca punct de aplicare interiorul. Umanitatea, acum două mii de ani, era atât de încremenită în dualitate, atât de înțepenită în perspectiva unei divinități exterioare sieși, încât nu putea percepe cu adevărat mesajul lui Christos. Christos însuși a devenit o imagine exterioară și o confirmare a dualității. Umanitatea a făcut din el un ”chip ciplit” la care să se închine, nepercepând natura interioară a lui Christos și faptul că El se află înăuntru. Cineva care stă în genunchi în fața unei statui a lui Christos este ceva obișnuit, dar cineva care afirmă ”eu sunt Christos” este, din perspectiva acestei umanități care trăiește starea de alienare, o blasfemie. Cine ar face așa ceva ar ajunge cel mai probabil într-un spital de boli psihice. Este semnul neînțelegerii profunde a naturii multidimensionale a conștiinței umane și aceasta este pe cale să se schimbe. Aceasta este transformarea la care participăm cu toți, schimbarea de paradigmă sau oricum ați vrea s-o numiți. Umanitatea începe să devină conștientă de această natură multidimensională a propriei conștiințe, începe să iasă de sub imensa putere de seducție a identificării exclusive cu corpul și mai ales cu mintea sa, începe să ridice vălul de orbire care i-a acoperit privirea un timp atât de îndelungat.

Faptul că umanitatea a fost oarbă nu este și nu a fost niciodată un lucru ”rău”. Nu a fost o pedeapsă divină pentru vreun păcat uitat și nu a fost niciodată urmarea unei erori. A fost urmarea unei alegeri la nivel de Suflet. Alegerea experienței de a fi uman, de a coborî în densitatea unui trup și de a explora această dimensiune a realității prin experiență directă. Din perspectiva Sufletului, orice experiență este un act de creație și un gest de expansiune prin experiență a conștiinței Sufletului. Dar din perspectiva unei ființe umane aflate în plină experiență și în plină uitare adevăratei sale naturi, starea de identificare cu corpul-minte este un adevărat coșmar. Aspectul divin al propriei ființe devine atât de îndepărtat încât pare străin, pare o ființă exterioară și de neînțeles. În logica umană, limitată, care are nevoie de explicații (”de ce am fost aruncat din rai?”), experiența dureroasă a ruperii de întreg pare o pedeapsă. O întreagă mitologie a suferinței, a vinovăției și a păcatului s-au născut din această dorință de ”explica” ceea ce s-a petrecut. O mitologie pe cale de a se dizolva în aceste timpuri ale recuperării adevăratei conștiințe a umanității.

Cei care au ținut Calea

Pe parcursul istoriei au existat mereu oameni – nu mulți, dar suficienți pentru a duce mai departe procesul inițiat de Christos – care au trăit starea de conștiință Christică și au perceput adevărul despre natura iluziei și despre adevărata natură a umanității. Aceștia nu au avut o soartă prea bună, mai ales dacă s-au apucat să și vorbească despre trăirile lor, căci biserica oficială, care practica un creștinism ”exterior”, considera această trăire de-a dreptul periculoasă pentru instituție. Christos trebuia să rămână exterior, o imagine la care umanitatea să se închine și care să aibă, desigur, un mediator care să legifereze ”accesul” la această trăire. Ritualurile, doctrina și cărțile mai mult sau mai puțin sfinte, regulile și regulamentele care trasează accesul la Christos au fost cu atât mai rigide, cu cât trăirea stării de conștiință Christice a devenit mai săracă. Acești oameni care au trăit în mod direct starea de conștiință despre care vorbea Christos au contribuit în mod fundamental la extinderea acestei trăiri în conștiința umanității. Ei au intuit profund faptul că fiecare ființă umană care are experiența Christică expansionează această stare de conștiență și că, într-o bună zi, întreaga umanitate va avea acces la această trăire, ieșind de sub imperiul iluziei. Ei bine, această trăire și această experiență are un caracter personal și transpersonal în același timp și implică experiența propriei divinități în același timp cu conștiența corporalității și a propriei umanități. Este o experiență multidimensională. Uman și divin în acelați timp, corp-minte și Suflet, densitate și subțirime, materie și spirit,
întuneric și lumină, sau oricum ați vrea să exprimați transcenderea dualității.

Acesta este unul dintre cele mai dificile praguri de trecut pentru o ființă umană, obișnuită să ”judece” realitatea, cum s-ar exprima Christos, adică să tragă o linie de demarcație între lucrurile care par să se opună între ele, dar care, de fapt sunt aspecte ale aceluiași adevăr. Întreaga experiență umană a iluziei, tot ceea ce am ”învățat” ca umani, ne spune că lumina și întunericul sunt diferite, materia și spiritul sunt diferite, etc. Pentru un uman inteligent este foarte greu să unifice contrariile și să vadă materia ca pe o experiență spirituală, sau întunericul ca pe o stare de agregare a luminii. Este foarte greu decisă vadă în chipul celui care stă pe banchetă, în metrou, față în față cu el, unul dintre chipurile pe care Spiritul însuși, sau Dumnezeu, le ia pentru a accesa experiența umană. Este mai ușor să-l vezi pe dumnezeu pretutindeni împrejurul tău, într-o masă sau un scaun, într-un animal sau un copac, decât să trăiești experiența lui ”eu sunt dumnezeu aflat în experiența umană”.

Transcenderea dualității face parte deci din procesul transformării interioare și este o etapă pe care Christos a știut că umanitatea o va traversa. ”Cand veți face din două una, atunci împărăția lui dumnezeu va veni..” Același lucru l-au știut misticii tuturor timpurilor, de pe toate continentele, din toate tradițiile spirituale ale lumii. Adevărații mistici. Aceia care trăiau personal stări de conștiință extinsă, nu cărturarii și fariseii care au existat, inevitabil, în orice tradiție.

Recuperarea conștienței propriei divinități

Este umanitatea astăzi în procesul de a transcende paradigma duală asupra realității? Pentru noi, care lucrăm în fiecare zi cu stările de conștiență și de conștiință, acest lucru este fără nici o îndoială. Trăirea directă a palierelor celor mai ”rarefiate” ale Ființei devine accesibilă tuturor. Nu există ființă umană încarnată în aceste timpuri ale transformării care să nu poată percepe aceste niveluri ale propriei conștiințe. Dar a păstra sincronizarea cu aceste niveluri de experiență și de a aduce experiența lor în viața de fiecare zi, asta este o altă discuție și un alt subiect. Sau poate că aceste adevăratul subiect. Până acum accentul a fost pus pe posibilitatea de a trăi experiența mistică. Umanitatea și-a dorit cu disperare să aibă experiența „întâlnirii cu divinul”, crezând că divinitatea este exterioară. În timpurile din urmă, foarte mulți oameni au putut experimenta direct această ”întâlnire” și descoperi că, de fapt, este o recuperare experiențială a unei părți din propria lor ființă. Nu a fost vorba despre o întâlnire cu cineva din afara lor, ci cu niveluri ale propriei lor alcătuiri interioare. Ființele arhetipale care ”apar” în experiențele de conștiință extinsă, sau în experiențele mistice se dovedesc a fi niveluri rafinate ale propriei noastre conștiințe, reprezentări interioare ale conștiinței care suntem. Odată ieșiți din experiență, reintrând în identificarea cu aspectul uman, majoritatea pur și simplu refuză să accepte această trăire. ”Nu pot fi eu Acela.” Și acest lucru îi proiectează înapoi, în dualitate, perpetuând ruptura.

A ști versus A Simți

Foarte mulți oameni deasemeni presupun că ”știu” faptul că ”toți suntem una”, că nu există separare și ruptură în adâncul conștiinței, dar în același timp perpetuează în viața lor perspectiva dualității fără să-și dea seama de acest lucru. Motivul principal al acestui lucru este cunoașterea mentală a acestui lucru și lipsa experienței personale de conștiință a unității. Asta la un prim nivel. Apoi urmează un alt nivel, al acelora care au o anumită experiență a conștiinței integrale, dar consideră, în adâncul lor, aceste experiențe ca pe unele de ”conștiință alterată”. Adică ”normalitatea” ar fi conștiența liniară, articulată de spațiul mintal, iar experiențele de conștiință extinsă doar niște călătorii într-un spațiu care se află în altă parte. În acest caz, refuzul de a integra cele două dimensiuni este urmarea unei frici profunde de a lăsa controlul și de a pierde identitatea obișnuită. Aceasta este probabil cea mai obișnuită situație pentru exploratorii conștiinței. Orice adevărată experiență de conștiință lărgită, sau mai bine spus orice experiență a adevăratei noastre conștiințe, conduce către o erodare a identității asumate. Cu alte cuvinte trebuie să recunoaștem faptul că identitatea noastră obișnuită și povestea pe care e construită această identitate nu este decât o experiență, în vreme ce fundamentul ființei noastre se află mai curând în acea stare de non-identificare. Îți trebuie curaj pentru a accepta acest lucru și am văzut de multe ori împrejurul meu bătălii cumplite între aspectul uman, care nu vrea să renunțe cu nici un chip la identitatea sa, și dorința profundă a ființei, a Sufletului, de a recupera identitatea mai largă a ceea ce suntem cu adevărat. Rezultatul cel mai obișnuit al unei asemenea situații este o criză psiho-spirituală profundă, prelungită, în timpul căreia cele mai importante bastioane ale identificării umane se prăbușesc. Tot ceea ce contează mai mult pentru aspectul uman, familia, relațiile, job-ul, siguranța, confortul material, imaginea de sine, au de suferit, se prăbușesc dramatic. De la nivelul subțire al Sufletului, acesta orchestrează realitatea pe care o experimentează aspectul uman astfel încât reperele acestuia să se prăbușească și să descopere adevărata sa identitate. Cu cât aspectul uman luptă mai mult pentru a păstra aparența identității sale, cu atât situațiile prin care trece sunt mai dramatice. Căci, de la nivelul Sufletului, acesta nu percepe nici o dramă. Pentru el nu este decât experiența umană pe care și-a asumat-o, despuiată de orice dramatism. Drama este una cu trăirea dualității. Numai dualitatea generează dramă, pentru că numai acest mod de a privi lumea desparte realitatea în perechi de contrarii care par să se lupte ”dialectic” între ele creând realitatea așa cum o cunoaștem.

În clipa în care nu mai există identificare cu viziunea duală, drama încetează, căci umanul nu mai are nevoie de acea experiență. (Vezi articolul despre balanța între bucurie și dramă, care este un instrument fundamental al celor aflați în procesul de transformare interioară.)

Momentul ZERO

Școlile Ființei

2012. Unde suntem, în acest proces de transformare fundamentală a conștiinței umanității? Atunci când ființele spirituale care aveau să devină ”umanitatea” au început coboare în densitatea materiei, să locuiască în trupuri dense, amnezia spirituală, uitarea adevăratei lor identități era totală. Jocul încarnării avea să le țină în această amnezie pentru un timp pământean foarte îndelungat. Totuși au existat întotdeauna în istoria umanității ființe care au ținut porțile conștienței deschise. Adică nu au pierdut contactul cu nivelurile subtile ale propriei lor ființe. Acest lucru a ținut cumva conștiința întregii umanități conectată la adevărata sa natură. Au fost preoți, sacerdoți, în toate culturile și tradițiile care au făcut acest lucru. Umanitatea se reconecta pentru a-și trăi adevărul despre sine prin intermediul ceremoniilor sacre în centrul cărora se aflau acești sacerdoți și maeștri spirituali. Au existat câteva puncte importante pe întreaga planetă în care acești învățători au fondat tradiții mistice, filosofice și culturale ce aveau să influențeze întreaga traiectorie experiențială a omenirii. Dar toți au avut o origine comună. Atlantis. Civilizația Maya nu este decât o oglindă a Atlantisului, unul dintre spațiile în care Învățătorii, întrupați ca sacerdoți, au creat școli mistice, inițiatice. Aceste școli de inițiere făceau conexiunea umanității cu adevărata sa cunoaștere. America precolumbiană a cunoscut câteva asemenea civilizații fondate pe cunoașterea mistică a acestor inițiați, cea aztecă, olmecă sau incașă fiind doar exemple. Dar acest tip de cunoaștere prin experiență directă a realităților subtile, spirituale, a iradiat prin intermediul Învățătorilor în multe locuri din lume. Civilizațiile vedice de sub Himalaya, Egiptul antic și Orientul Mijlociu, Carpații, toate au fost spații din care acest tip de cunoaștere a fost cultivată. Toate școlile de mistere europene își au originile în astfel de centre de iradiere.

Strategia acestor învățători era simplă. Odată creată o asemenea civilizație-școală, erau inițiați preoți și sacerdoți din rândul populațiilor autohtone. Aceștia deveneau la rândul lor învățători și ființe umane ascensionate care mențineau conexiunea cu sursa. Mii de ani umanitatea a funcționat în acest fel. Experiența umană devenea din ce în ce mai adâncă, din ce în ce mai complexă, rolurile pe care umanii le jucau unii față de alții au ajutat la explorarea de sine, căci fiecare dintre ele și fiecare experiență dezvăluia încă un aspect al Creației. În tot acest timp, foarte lung, în marea Conștiință a umanității se petreceau două lucruri, complementare. Cea mai mare parte a umanității se scufunda în acest joc, dureros dar pasionant, un joc al karmei pe care noi înșine o cream, și pe de-alta parte, învățătorii, ei înșiși parte din joc, pregăteau ceea ce mai târziu avea să se numească ”trezire”, ”ascensiune” sau ”iluminare”. Ei au știut tot timpul că va veni un moment în care umanitatea va ajunge la capătul jocului de-a uitarea, și își va aminti. Numai că acel moment nu va fi însemnat o întoarcere în punctul de plecare, căci fiecare ființă participantă la acest joc va fi fost transformată de experiența de a fi uman.

”Proiectul Christos”

Începutul marii întoarceri la conștiența ”îngerului” a fost marcat de ”Proiectul Christos”. Personajul Isus, omul născut în Nazaret cu siguranță nu este un om obișnuit. Conștiința sa nu este aceea a unei ființe-suflet, individuale, care are o identitate precisă, ci este o conștiință transpersonală, colectivă, care transcende orice individualitate. Nenumărate ființe individuale, ființe suflet, invățători și maeștri care aveau experiența umană și-au ”turnat” energia în ființa extraordinară care este Christos, astfel încât aspectul să încarnat să aibă acces la această întreagă experiență. De aceea Christos este o conștiință a întregii umanități. O ființă multiplă, care poate percepe, atunci când se află în expansiune, dimensiunea și experiența acesteia. Întruparea unui asemenea nivel de conștiință într-o identitate corporală fixă – Isus, a fost un eveniment extraordinar, care a marcat povestea umanității pentru totdeauna. Conștiența colectivă, christică, a trăit printre oameni, aducând energia, cunoașterea și percepția aferente acelui nivel, în această dimensiune, încarnată. Christos a plantat în acest fel semințele trezirii. Aveau să treacă 2000 de ani până când semințele conștienței de acest nivel să crească și să prindă rădăcini. Umanitatea s-a scufundat în iluzie și identificare, dar în tot acest timp, conștiența christică a fost prezentă, undeva, în adâncuri. Umanitatea a ”căutat” această conștiență în afara sa, i s-a închinat, a invocat-o, a inventat ritualuri care s-o conecteze cu acest nivel. Aparent, a ratat, căci a omis să scormonească tocmai acolo unde era singurul spațiu care constituia poarta către ea: în interior, in propria sa inimă. Aparent. În realitatea mare nu a ratat deloc, pentru că disperata căutare a ținut-o conectată cu energia christică și astfel aceasta a impregnat încetul cu încetul conștiința umană.

Foarte mulți oameni de-a lungul timpului au trăit experiențe ”christice”, adică au trăit identificarea cu nivelul colectiv al umanității. Au simțit trecând prin ei toate durerea și toată bucuria întregii umanități, niveluri arhetipale ale experienței umane. Unii au ținut acest lucru în secret față de biserică, căci acesteia nu i-au plăcut niciodată trăitorii revelației, dar acest secret nu a schimbat cu nimic faptul că experiențele lor influențau conștiința umanității în ansamblu. Secretele există doar în cuoașterea de tip liniar, dar în conștiința extinsă nu există secrete. Totul poate fi cunoscut. Prin experiență directă. Acești oameni au fost aceia care au ajutat sămânța plantată de Christos să germineze și să crească. Au fost oameni ai bisericii dar și maeștri ai diferitor școli de mistere, călugări dar și oameni cu existențe anonime aparent, a căror singură noimă era aceea de a trăi, în corp, experiența nivelurilor de conștiință christică. Ruptura din interiorul umanității s-a adâncit. Cea mai mare parte din umanitate s-a scufundat în spațiile mentale și a născut civilizația tehnologică a zilelor noastre. Părea că lucrurile merg prost pentru umanitate, dar nu a fost deloc așa. Uitarea totală a adevărului despre noi a folosit, de fapt la amintirea lui, așa cum lecția despre viață dată Christos a trecut prin moarte. Ne-am scufundat în labirinturile minții pentru ca apoi să ieșim din experiența dualității ca ființe noi.

2012

Contextul astral nu face decât să reflecte evenimentele din conștiința umană. În acest spațiu de conștiință largă nu există timp liniar, astfel încât toate evenimentele sunt accesibile cunoașterii prin experiență în orice moment al istoriei liniare a a umanității, de către aceia care se pricep să ”navigheze” în apele interioare. Așa se face momentul pe care îl trăim acum a fost cunoscut de către maeștri și învățători, dintotdeauna. Toate marile tradiții spirituale ale lumii au avut iluminații lor care au avut acces la această cunoaștere trans-temporală. Nu e vorba doar despre sacerdoții mayași care moșteniseră cunoașterea atlantă, nu doar aztecii, incașii sau olmecii sau indienii hopi, ci și maeștrii estului și ai marilor școli europene de mistere. Toți au exprimat adevărul în diferite forme care au fost interpretate de către profani, mental. Dimensiunea liniară, dominată de frică existențială, cu abordări structurate în jurul unor tabu-uri fundamentale, au interpretat informațiile provenite din trăirile marilor maeștri așa cum au putut. În fiecare interpretare poate fi deslușit nivelul de conștiință și de Conștiență al celui care o face și identificările care îi stăpânesc viața. Frica de moarte, vinovăția, judecata, așteptarea ”mântuirii” și mitul salvatorului, proiecția exterioară a spaimelor care articulează realitățile interioare, toate acestea au creat o nouă mitologie a ”apocalipsei”. Nimeni nu își mai amintește că apocalipsă înseamnă revelație. Pentru umanitatea zguduită de criza  transformării interioare, apocalipsa este echivalentul sfârșitului.

Și așa este. Revelația este sfârșitul paradigmei dualității și cunoașterea interioară a adevărului despre sine. Conștiența lui Christos devine accesibilă masei : ”eu și tatăl una suntem”. Eu și Sufletul meu suntem una, după ce un timp atât de îndelungat am fost despărțiți de forța de seducție a materiei, de de puterea  extraordinară a acesteia de atracție. Experiența identificării trece la un nou nivel. Acela al ființei întrupate dar conștiente. Aceasta este ”ajungerea” care a motivat cumva întreaga experiență a umanității încarnate. Pentru această trăire am ales experiența de a fi umani. Conștiența ”îngerului” devine disponibilă, pentru prima dată în istoria Creației, unor îngeri coborâți în trupurile dense ale dimensiunii a treia. Și astfel, această dimensiune intră în rândul spațiilor sau nivelurilor conștiente ale Creației. Este cea mai densă dimensiune locuită de ființe conștiente, de pretutindeni.

Și pentru că întreaga realitate nu face decât să reflecte conștiența ființei care creează acea realitate, lumea noastră se transformă irevocabil. Nivelul de conștiință și de conștiență al umanității în ansamblul său se reflectă în lume prin transformări formidabile la toate nivelurile, Planeta trece pe un alt plan de existență. Am putea formula acest lucru prin sintagma ”ascensiune spirituală a acestei dimensiuni.”

Vârful transformării

Sigur, pentru mulți nu pare deloc ca lucrurile să meargă spre o ascensiune ci dimpotrivă, spre o prăbușire. Pentru a percepe ascensiunea, în spatele manifestărilor crizei de transformare, este nevoie de capacitatea de a coborî  în interior, a percepe și a experimenta personal. Procesul de ascensiune nu este niciodată altfel decât personal. Nimeni nu poate face nimic pentru ca tu să percepi adevărul despre tine. Doar tu. Astfel, câtă vreme atenția ta rătăcește în exteriorul tău, în dimensiunea orizontală a existenței, articulată de spațiul mintal, percepția realității este aceea catastrofică. Procesul de transformare nu pare decât o criză majoră care ar putea pune capăt istoriei umanității. Dar în clipa în care atenția se retrage în interior, realitatea ”exterioară” își arată adevărata natură, aceea de reflexie a propriului interior. Și atunci ”criza” lumii devine doar oglindirea propriei transformări. Poți vedea cu claritate felul în care propriile tale identificări, sisteme de credințe și convingeri articulează această realitate. Principala alegere pe care o poți face este aceea a asumării complete a acestei realități. Nu mai este un fenomen independent de ființa ta, căruia îi ești supus, biet uman aruncat în mijlocul unei experiențe crude, ci dimpotrivă, această experiență capătă un centru, propria ta inimă, capătă coerență, armonie și curgere. Lucrurile par să vină singure către tine, să se întâmple de la sine. Din”criză” nu mai rămâne decât un joc menit să reflecte propriile tale momente de inconștiență, un adevărat joc inițiatic prin care conștiința ta se rafinează și se purifică. Viața devine un proces inițiatic profund, fiecare moment este unul al descoperirii de sineși al creației conștiente de realitate. Ceilalți devin oglinzi pentru procesele tale interioare și bucuria experienței încarnării curge din însăși starea ta de Conștiență. Rolurile pe care le joci în dimensiunea liniară sunt și ele conștiente căci în spatele lor existe mereu prezența marelui actor, Sufletul, care-și toarnă energia în orice rol. Acțiunile tale devin precise și rapide, curgând din intuiția profundă a realității experimentată ca stare interioară. Mintea se transformă într-un instrument excepțional de flexibil și plin de acuratețe iar sursa principală de informații devine lăuntrică.

Aceasta este descrierea succintă a transformării interioare, personală și transpersonală. Lucrurile valabile pentru individ funcționează în același fel pentru întreaga umanitate. Câți indivizi din această largă și mare umanitate vor alege această transformare? Puțini. Câteva procente. Și totuși, suficienți cât să declanșeze un proces masiv. Acest proces a început deja, și vârful său se va petrece pe 21 decembrie 2012.

Umanitatea nu este supusă influențelor cosmice și astrale în mod totalitar. Mai degrabă Creația reflectă conștiința umană, ca o oglindă. Contextul astrologic al transformării este o oglindă de proporții universale ale conștiinței umane. Este un proces unitar. Umanitatea a ales, undeva în dimensiunea sa verticală, să experimenteze această transformare, iar ceea ce numim univers fizic nu face decât să oglindească aceasta. Transformarea interioară a umanității nu este determinată alinierea astrală cu centrul galaxiei pe 21 decembrie, ci alinierea oglindește la scară macro-cosmică fenomenele conștiinței. Sigur că această perspectivă generează controverse și argumentații. Dar argumentele aparțin minții liniare, în vreme ce această perspectivă este rezultatul percepției subiective în starea largă de conștiință a umanului conștient. Este rezultatul unei experiențe și nu al unui proces rațional. Prea puțin contează rațiunea pentru un proces care depășește cu mult limitele acesteia. Rațiunea este aplicabilă dimensiunii orizontale, dar pentru a percepe cauzalitățile transcendente este nevoie de conștiența axei verticale a ființei. Rațiunea nu trăiește decât în dimensiunea orizontală și habar n-are despre adevărata arhitectură interioară a conștiinței în ansamblu.

21 decembrie 2012 este un moment fabulos din perspectiva conștiinței umanității, căci este vârful transformării. Reflexia cosmică a acestei transformări, alinierea axei pământului cu marele soare central al galaxiei este o parabolă a alinierii axei verticale a ființei umane cu sursa sa. Puteți numi această sursă ”dumnezeu”, Spirit, Suflet sau oricum ați dori. Ceea ce contează este percepția fundamentală că această sursă face parte din ființă și nu este separată. Devine interioară, integrată în propria identitate.

Cuvântul cheie este aici ”alegere”. Umanitatea are cu adevărat posibilitatea de a alege realitatea pe care o experimentează ca fiind adevărul său. Unii oameni vor face saltul la o nouă percepție despre ei înșiși și despre întreaga creație, alții vor alege să rămână ancorați în vechea paradigmă a dualității. Și este în regulă acest lucru. Pentru cei care au curajul și determinarea să schimbe filtrele percepției, întreaga realitate se transformă. Din spatele ”crizei psiho-spirituale de transformare” răsar zorii unei noi lumi și al unui nou nivel de experiență umană. Această umanitate pășește într-o nouă dimensiune a experienței de a fi uman. Materia densă a corpului capătă un nou grad de conștiență a Întregului. ”Scopul” întregului proces al experienței umane ajunge la rezoluție. Materia devine conștientă. Este cea mai adâncă, cea mai densă dimensiune a creației ”locuită” de ființe conștiente de sine, de adevărata lor natură.

Ce se întâmplă cu ceilalți oameni, care aleg să rămână în vechiul joc al inconștienței, identificați cu propriile lor sisteme de credință, cu logica, rolurile și perspectivele lor?

Pentru ei, într-o primă instanță, ”criza” va deveni cronică la nivel personal și transpersonal. Realitatea pe care o experimentează devine din ce în ce mai conflictuală și mai radicală. Reperele lor se prăbușesc, căci sunt exterioare, aparțin ”lumii”, iar ei nu au un centru conștient al ființei, astfel încât rătăcesc printre aceste repere în disoluție. Lumea în care trăiesc se schimbă din interior, profund, dar ei nu percep decât aspectul distructiv al schimbării. Nu percep lumea nouă care se naște, ci doar ruinele celei vechi. Blazarea, disperarea și absența oricărei speranțe fac parte din experiența lor ce pare să se învârtă în cerc sau să rătăcească prin meandrele unui labirint. Este labirintul propriei lor minți cu care sunt identificați complet. Presiunea enormă a realității în transformare devine în cele din urmă insuportabilă și schimbarea se petrece oricum. Ei vor alege în cele din urmă trecerea de partea cealaltă a vălului, și revenirea într-o nouă experiență similară. Căci nimic nu se termină niciodată, și dimensiunile Creației sunt infinite. Vor relua jocul iluziei și al dualității într-un nou episod. Iși vor păstra sistemele de credințe care le articulează realitatea experimentată și o vor lua de la capăt în condiții generate de aceste credințe. Aceasta este karma. Credințe care generează experiența. Doar că această experiență va fi în altă parte a marii Creații. Căci Pământul, ca spațiu de conștiință și experiență se transformă complet. Vibrația sa se schimbă odată rafinarea percepției și conștienței umane.

Horia Țurcanu




Comentarii mai vechi (11)

[...] Pentru o mai largă punere în temă, citește articolul 2012. Momentul ZERO al Conștiinței. [...] Punctul ZERO al Conștiinței. Conferință / Seară Experiment – Calatoria Inimii în 04.12.2012

Articolul tau seamana cu amprenta mea energetica informationala.ella Elena Georgescu în 15.11.2012

cuvintele mele sunt sarace in fata mesajului tau Horia insa, voi cita din TAO TE CHING de Stephen Mitchell "Maestrul carmuieste golind mintile oamenilor si umplandu-le miezul fiintei, prin subrezirea ambitiei si intarirea hotararii lor interioare. El ii ajuta pe oameni sa piarda tot ce stiu, tot ce-si doresc, si creaza confuzie in aceia care cred ca stiu. Exerseaza non-actiunea, si toate lucrurile isi vor gasi locul potrivit." "Tao nu face niciodata nimic, totusi prin el se fac toate lucrurile. Daca cei puternici, barbati si femei, s-ar putea centra in el, intreaga lume ar fi transformata de la sine, in ritmurile sale naturale. Oamenii ar fi multumiti cu vietile lor simple, de fiecare zi, in armonie si eliberati de dorinta. Cand nu exista dorinta, toate lucrurile sunt in pace." Mariana în 15.11.2012

penultima imagine este senzationala...punct si sfera, cumva oameni care coboara in incarnare Laura în 14.11.2012

Am simtit osenzatie asemanatoare in aceasta vara intr-o rezervatie indiana din TAOS(NEW MEXICO) Intr-o bisericuta mica am avut senzatia ca am atins ALEPH ceea ce descrie Coehlo in cartea cu acelasi nume.am avut senzatia ca doua virtejuri in ambele pari ale corpului meu intra ca doua cercuri si am avut senzatia de plutire,de bine,de beatitudine.Totul era plin de spiritualitate.O asemenea traire nu am avut niciodata.Cind am iesit di bisericuta la citiva metrii in fata mea desi nu era nici o adiere de vint am vazut citeva spirale de nisip care urcau spre infinit.As vrea sa retaiesc starea aceea de bine si de liniste interioara. felicia în 19.11.2012

... decât să trăiești experiența lui ”eu sunt dumnezeu aflat în experiența umană”. Lumea ar putea fi tulburata de aceste cuvinte . Ca sa nu mai spun ca omul care spune despre sine ca este Dumnezeu imbracand haina umana, carnea, da apa la moara la multi, care nu vor intelege ceea ce vreti de fapt sa transmiteti .Ma insel ? Eu am sa spun aici o povestire , cu voia dumneavoastra, cu un maestru, culmea (!), tot cu un maestru, pe care l-am numit Cel fara nume . Provine din experienta mea . Dar adevarata ei sursa ... " Plăcinta Venise ora prânzului . Maestrul stătea la masă împreună cu discipolii . De la bucătărie se aduse o plăcintă mare, rotundă . - Aseară am avut un vis, le zise Maestrul . Și din pricina acelui vis, am rugat să avem la masă, astăzi, această plăcintă . Luînd cuțitul, Maestrul tăie câte o bucată pentru fiecare discipol . - Noi suntem manifestarea Viului, spuse Maestrul, și purtăm o fărâmă de Divin în noi . Pentru a înțelege aceasta, gândiți-vă că Marele Suflet, Întregul Divin, este ca această plăcintă, dar fără sfârșit . Noi primim la naștere, după cum am spus, o fărâmă . Ea este o bucată din plăcintă, și deși este plăcinta, vă dați seama că de fapt, în același timp, nu e plăcinta întreagă. Partea are aceeași substanță ca Totul și Totul se regăsește în acea parte, dar nu este Întregul . Rostul nostru e să facem partea să se unească iar, cu Divinul Întreg , în Marea Îmbrățișare, și pentru asta noi trebuie să purtăm chipul Divinului . Sub această formă, visul meu mi-a oferit o imagine a Căii, și eu v-am oferit-o vouă, pentru ca și voi să știți, că sunteți zgomotul frunzei sub suflarea vântului și nu zgomotul pădurii ... Dar când nu veți mai auzi numai foșnetul acelei frunze singure, și vă veți simți parte a întregii păduri, atunci veți auzi toată pădurea, și veți deveni una cu zgomotul acesteia ." Sper ca nu am deranjat, daca mi-am exprimat parerea cu aceasta poveste . A fost singura modalitate de a spune mult in cat mai putine cuvinte . Cu respect Corneliu D. Corneliu în 28.12.2012

majoritatea nu poate fi tulburata. isi inchipuie ca stie deja. restul sunt deja tulburati. ceea ce nu e rau deloc. agnis în 28.12.2012

excepţional articol. ştiu din mine că e aşa cum aţi scris Cristina în 20.11.2012

Horea,ca de fiecare data ma transbordezi acolo...gandesc ca ai mare dreptate!uneori ma minunez ca traiesc aceste stari!cred ca este fantastic! te imbratisez! ps.va datorez mult;tie si Elenei ptr ca ne faceti sa fim constienti de ceea ce am ajuns sa percepem! va iubim! georgeta în 22.11.2012

mai tii minte? nu facem decat sa creem un mediu armonic pentru ca revelatia sa se poata petrece. voi insa faceti totul, pentru voi insiva. te imbratisez, h agnis în 23.11.2012

... a transcende paradigma duală asupra realității, dupa intelegerea mea, inseamna a stii si a simti impreuna, daca stiu fara sa simt atunci aceasta cunoastere este falita (dogma, fie ea de orice fel, schiopateaza), iar a simti fara a stii este simtire populata de fantome si superstitii, este ca o iubire oarba, ca o pasare care zboara doar cu o aripa... mdia în 23.11.2012

"Maestrul este acela care alege experiența încarnării, păstrează în adâncuri amintirea inefabilului, pentru ca în cele din urmă, după o lungă căutare, să se retrăiască pe Sine. De data aceasta în Corp. Maestrul Interior este starea de conștiință a Umanității iluminate."

HEFT

Workshop / Eveniment

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Tag cloud

Cărți relevante

AYAHUASCA AYAHUASCA

Ayahuasca, planta sacră a spiritului, mama tuturor plantelor rituale de pe continentul sud-american, este o poartă către straturile cele mai profunde ale propriei noastre conştiinţe. Întâlnirea ...

CERCUL VIEŢII CERCUL VIEŢII

De cam treizeci de ani încoace se pune în mod regulat problema întoarcerii la şamanism, sursa primordială a umanităţii, a tuturor religiilor, filosofiilor şi ştiinţelor lumii. Omul ...

Imaginile sufletului Imaginile sufletului

Imaginile sufletului este o carte care vorbeşte despre legăturile profunde dintre tehnicile șamanice străvechi și metoda „constelaţiilor familiale”, identificând principiile spirituale ...

Fructele Întunericului Fructele Întunericului

Joan Halifax este un adevărat maestru al secolului XX, iar cartea sa, Fructele Întunericului este, fără nici o îndoială, o capodoperă demnă de a sta printre cărţile fundamentale ale oricărui ...

Cercul Revelaţiei Cercul Revelaţiei

Cercul Revelaţiei este o carte uimitoare şi captivantă care povesteşte istoria extraordinară a unui drum spiritual foarte neobişnuit. Este o carte pe care nimeni dintre aceia care caută Adevărul nu o ...

Workshopuri relevante

ShamaniA ShamaniA
Cum ar fi, dacă tot vorbim de Noul Pământ, să începem a crede, precum popoarele indigene, că oamenii aparțin pământului și nu invers. Acesta ar fi primul și, cu siguranță, cel mai important ...

Articole pe aceeași temă

Horia Francisc-Țurcanu: 47. Iubirea și Deșertul Horia Francisc-Țurcanu: 47. Iubirea și Deșertul

Sunt la etajul 36 al unui zgârie-nori. Vântul fierbinte al deșertului îmi arde fața. De jur-împrejur aerul e orbitor. De la soare, de la nisip și de la sticla cu oglindă aurie a clădirilor. ...

ÎMPREUNĂ e mai ușor ÎMPREUNĂ e mai ușor

Scriu aceste rânduri, aici pe Dealul Omului, în timp ce Tabăra noastră de vară își desfășoară ultima Călătorie – PREZENȚA – în Centrul căreia se află Agnis. Vântul ...

Călătorind cu ShamaniA Călătorind cu ShamaniA

Fiecare vară petrecută sus pe platoul de la Luncani retrezeşte în mine conexiunea cu ceva atât de cunoscut şi profund greu de pus în cuvinte. Şirurile de munţi, văile, dealurile şi colinele, ...

Muntele sacru al dacilor Muntele sacru al dacilor

Vârful Godeanu din munții Orăștiei tronează deasupra Sarmizegetusei Regia, în inima parcului natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina. Astăzi este un loc de refugiu al ciobanilor care-și ...

Încă mai ai timp să te alături... Încă mai ai timp să te alături...

Încă mai ai timp să te alături și să-ți ocupi locul tău în Cercul Sacru pe care-l creăm, din nou împreună, pe Colina Lunii în ShamaniA Retreat - Psihologie. Spiritualitate. Magie. Numai ...

Luppia Magna Luppia Magna
O Călătorie Inițiatică pe Godeanu

9 bărbați și o cățelușă gravidă. 100 de kilometri cât o 1000 de ani. Revelațiile Poienii lui OM. A mărșălui conștient prin propria existență. A face din a fi. Cercul magic împrejurul Sarmizegetusei. ...

Aur Aur
A crede vs a avea Încredere

Poți citi oricâte cărți despre natura profundă a propriei tale ființe și a existenței. Este doar o informație pe care o primești din exterior. Altcineva a trăit experiența. Tu doar afli despre ea. ...

ShamaniA – este despre mine și despre tine, și despre tine, și despre tine ShamaniA – este despre mine și despre tine, și despre tine, și despre tine

ShamaniA – acest cuvânt m-a atras de prima oară când l-am auzit, fără a ști ce este; „am gustat” o mostră de două ore la Festivalul Călătoria Inimii, în 2014, și în ...

Viața este o Călătorie inițiatică Viața este o Călătorie inițiatică

Te-ai gândit vreodată că Viața ta este de fapt o călătorie inițiatică? Că fiecare situație, fiecare întâlnire, fiecare gest pe care îl faci este parte din această Călătorie? Nimic ...

AmmaRa pe tărâmuri Mayașe: Trăirea Zeiței Interioare AmmaRa pe tărâmuri Mayașe: Trăirea Zeiței Interioare

17 femei într-o Călătorie a Inimii de renaștere a Zeiței Interioare. Este o Călătorie a fiecăreia dintre noi, dar explorările și trăirile noastre spală dimensiuni largi ale Conștiinței, căci ...

x