Maestrul Interior rubrica Maestrul Interior și sfârșitul suferinței

Publicat la 09.10.2014 Comentarii

Un tabu numit suferință. Ruptura interioară și crearea lui dumnezeu de către om. Universul nu are nevoie de dumnezeu, pentru că ESTE dumnezeu. Filtrele prin care creăm experiența realității. Durerea este intrinsecă experienței umane, dar suferința este o opțiune. Treptele iluziei sau scara tabu-urilor care clădesc experiența umană. Proiecția judecătorului și imaginea lui dumnezeu. Gândire și singurătate. Formele suferinței care decurg din paradigma separării. Conștiență și percepție. Dumnezeu este o experiență. Maestrul Interior și întoarcerea lui Christos. Criteriul compasiunii și sfârșitul suferinței.

Scara ce coboară din rai în iad trece prin experimența unei realități ce-și are sursa în propria noastră minte. Scara ce coboară din rai în iad trece prin experiența unei realități ce-și are sursa în propria noastră minte.

O moștenire sculptată în adâncurile inconștientului

Acesta este unul dintre cele mai puternice tabu-uri care funcționează în lumea, cultura și timpurile noastre: suferința nu este opțională, ci este un datum. Credem că suntem condamnați la suferință prin însăși natura noastră, dar această suferință este și calea de a deveni mai puri, mai spirituali, și, în cele din urmă, calea pentru a fi mântuiți. Salvarea urmează să vină prin grația divină, după ce am băut cupa suferinței până la capăt. Aceasta este teza înglobată în viziunea noastră moștenită despre lume și viață, uneori atât de puternic, de adânc, încât nici nu ne dăm seama că face parte din mecanismele noastre de gândire.

Suferința este însă opțională. Acest tabu tinde să se prăbușească iar umanitatea este pe punctul de a descoperi prin propria ei experiență că suferința este o alegere, întotdeauna. Cultul suferinței pare să se dilueze pe măsură ce ne apropriem de adevărul despre noi înșine. A renunța la suferință nu este însă atât de ușor pe cât pare. Suferința este un mod de a vedea lumea, de ne raporta la existență, care a fost sudat timp de milenii de contexte culturale, sociale, religioase, familiale și întărit de către paradigma materialistă a civilizației tehnologice într-un mod neașteptat. ”Dreptul la fericire” de care vorbește lumea modernă nu este decât semnul răsturnat al suferinței ajunsă loc comun. 

Suferința face parte din paradigma separării, a alienării, a rupturii de întreg, în mod inevitabil. Izolați în propria minte, oamenii lumii moderne consideră universul înconjurător o imensă mașinărie materială, guvernată de legi imuabile, unele cunoscute, altele nu, o mașinărie impersonală, strivitoare, în care ființa umană, singuratică, neputincioasă, supusă valurilor imprevizibile ale unei realități dușmănoase, trebuie să supraviețuiască folosindu-și puținele atuuri. Dumnezeu, îndepărtat, impersonal, de nepătruns în cerurile sale, a pălit în ultimele decenii ale secolului XX, iar umanitatea, bazându-se pe propria inteligență și putere tehnologică, mereu în războiul său de a ”supune natura”, a devenit o masă de însingurați. ”Viața e o luptă”, un purgatoriu, nu are nici un sens. Acest mod de a privi lucrurile aduce suferința prin definiție. 

descărcare (19) Deșerturile interioare nasc reprezentările unei divinități care nu este altceva decât un chip de lut.

Una din fotogramele disperării

Nu de mult am văzut într-un documentar declarația lui Stephen Hawking despre dumnezeu. El este o somitate aflată într-un scaun cu rotile, vorbind printr-un aparat, având un premiu Nobel la activ și fiind printre cei mai solicitați oameni de știință ai momentului când este vorba despre a explica natura creației. Spunea aproximativ așa: universul nu are nevoie de dumnezeu, câtă vreme există legea gravitației care explică totul. O afirmație corectă, dar comică în sine. Evident că universul nu are nevoie de un dumnezeu pentru a fi așa cum este. Ceea ce-i scapă lui Hawking, în ciuda inteligenței sale, este evidența că universul în sine, ESTE divinitatea însăși aflată în manifestare. Dincolo de comicul afirmației în sine există stratul tragic al suferinței acestui om, suferință prin intermediul căreia, inevitabil, privește întreaga Creație. Toată logica, toată știința, toată fizica cuantică, toată matematica avansată care articulează explorarea sa, nu pot șterge filtrul prin care el decodează realitatea. Iar acest filtru este propria sa experiență, ce pare total diferită de o experiență spirituală. Cum ar putea un om de știință condamnat de boală la un scaun cu rotile și la tăcere, adică la o experiență umană plină de suferință, să vadă în aceasta expresia divinității însăși aflată în manifestare? Imposibil, nu?

Mintea omenească, duală prin ceea ce este, nu poate concepe o divinitate care se manifestă în expresia ”distorsionată” a unui corp diform și plin de suferință de toate felurile. Evident, Hawking, ocupând postul de la Cambridge care a fost cândva al lui Isaac Newton, de profesor titular de matematici avansate, se crede diferit de divinitate. ”Doar un om” a cărui ultimă și redutabilă revanșă în fața suferinței, este mintea sa. Imaginea lui Hawking, patetic, strălucit, curajos, față în față cu gigantica mașinărie a universului pe care încearcă s-o înțeleagă, are aerul unui erou antic, și ar putea reprezenta cu perfecțiune drama omului modern. Nici un moment nu pune la îndoială capacitatea minții de a desluși realitatea, deși, dintotdeauna, mintea a fost singura dimensiune a ființei umane care a creat suferință.

Budiștii spun că durerea experienței umane este inevitabilă, dar suferința este o alegere. Una inconștientă desigur. Suferința nu este decât durere prelungită și amplificată mental până la paroxism, uneori într-atât, încât devine o religie, o cale spirituală, o filozofie de viață, o vocație, o pasiune. Până la a crede că suferința e cale de mântuire nu mai e decât un pas. 

descărcare (8) Porțile divinului par închise, căci în realitate nu batem decât la porțile unei butaforii, a unei proiecții a propriei minți.

Treptele iluziei și scara marilor tabu-uri

Totul e logic în construcția unei paradigme a separării și a suferinței. Mintea este în elementul său.  

  1. Tabu-ul morții.

Murim. De ce murim? Acesta e un lucru rău. Trebuie să fi greșit ceva, altfel moartea nu este explicabilă. Dumnezeu e nemuritor, omul e muritor. Sigur omul l-a supărat cu ceva pe dumnezeu, astfel încât acesta l-a condamnat la o existență temporară, scurtă și dureroasă. Concluzie logică, există un păcat de neiertat în fața divinului.

  1. Tabu-ul păcatului.

Nu ne amintim păcatul, dar îl inventăm pe loc. Câte culturi, atâtea povești.  Suntem păcătoși prin natura noastră ticăloasă. Dumnezeu e bun, omul e rău. Nașterea în corp este însemnul acestui păcat. Viața, un purgatoriu pentru natura noastră păcătoasă. De ce? Pentru că suntem vinovați. Nu ne amintim exact motivul, dar sigur există o vinovăție. E logic. Dumnezeu nu are cum să greșească. Concluzia?

  1. Tabu-ul vinovăției

Omul poartă o vinovăție primordială, ancestrală, atemporală, prin însăși natura sa. Existența în corp este urmarea acestei vinovății. Această lume este o penitență. Depinde de lucrurile pe care le facem aici ca să fim într-o bună zi eliberați. De cine? Așa apare tabu-ul următor.

  1. Tabu-ul judecății și al judecătorului

Dumnezeu este în cer, nevăzut, și ne judecă fiecare gest, fiecare pas, fiecare gând. Dacă facem totul conform unui cod pe care îl punem în contul lui dumnezeu, atunci – logic – apare posibilitatea mântuirii din aceste tărâmuri ale plângerii.

  1. Tabu-ul mântuirii

Există binele și există răul. Binele e lumina și cerul, răul e întunericul, pământul, corpul. Dacă facem lucrurile în felul bun, atunci, la capătul acestei vieți, după judecată, există posibilitatea mântuirii. Dumnezeu, în bunătatea lui, ne trimite în rai. Fiecare cultură are ideea ei de rai. Desigur, omul nu se poate mântui singur. E mult prea păcătos, prin natura lui. De aceea are nevoie să fie mântuit.

  1. Tabu-ul mântuitorului

Acesta ia asupra lui păcatele omului și îl eliberează. Mântuirea vine din afara omului. Acesta nu poate să-și depășească condiția ticăloasă. Dumnezeu nu poate coborî din înalt, nici omul nu poate urca. Separarea e totală. Logica minții spune că omul și divinul sunt separate, nu pot fi una. E nevoie de un intermediar. În diferite culturi, intermediarul ia diferite forme. Acesta va conduce omul la dumnezeu.

  1. Tabu-ul lui dumnezeu

Total diferit de om, dumnezeu este în cer și este nemuritor. El e lumina, omul este întuneric. După ce va fi parcurs toate etapele acestui drum, omul merge la dumnezeu și va sta la dreapta lui, iertat. Bunătatea lui dumnezeu a făcut ca omul să ajungă acolo, deși nu merita. Așa sunt lucrurile și omul nu poate face nimic. Este la mâna acestei divinități care se joacă cu propria sa creație.

descărcare (9) O umanitate care crede despre sine că a fost alungată, pedepsită, vinovată, condamnată nu poate crea decât o realitate a victimei persecutate. Nu divinul poartă responsabilitatea acestei realități, ci noi înșine.

Cam acesta este tabloul logic al paradigmei separării, prin care ființa umană, folosindu-și logica, pleacă de la observația că există moarte fizică și creează o întreagă epopee logică prin care explică natura acestei lumi și destinul său nefericit. Inutil de subliniat aici faptul că separarea profundă față de întreg implică o totală lipsă a responsabilității pentru propriul său destin. Omul e vinovat prin definiție, și, chiar dacă nu e prea corect să ispășești o vinovăție pe care nu ți-o amintești, totuși, n-ai încotro, trebuie să afirmi și să ”crezi”, dumnezeu e bun și drept. În aceste condiții, nu este de mirare că existența în această perspectivă este una condamnată la suferință.

Nu dumnezeu însă ne condamnă la suferință, ci propria noastră logică, propriile noastre neputințe, propria neasumare, propria noastră frică. Întreaga imagerie a lui dumnezeu este o proiecție a minții. Ne temem de moarte și imaginăm un păcat, o vinovăție, un judecător, o ispășire, o mântuire, un mântuitor și o nesatisfăcătoare recompensă, întotdeauna după moarte. În această lume deci, nu este posibilă decât suferința. Este valea plângerii.

Nu este de mirare că un om strălucit precum Stephen Hawking nici nu se uită la această perspectivă și caută explicația pe tărâmurile fizicii. Numai că logica este aceeași, îngustă. O logică a separării definitive pe care o operează mintea. Concluziile sunt pe măsura evoluției științei. Umanitatea și odată cu ea întregul univers fizic, cu toate legile sale, sunt văzute prin prisma separării ultime față de divinitate: negarea acesteia. Omul și universul nu are nevoie de un dumnezeu ca să existe, căci totul este explicabil prin legile firii.

Dualitatea logică a minții crează o ruptură interioară și în cele din urmă  întreaga realitate experimentată ajunge să exprime această rană. Dualitatea logică a minții crează o ruptură interioară și în cele din urmă întreaga realitate experimentată ajunge să exprime această rană.

Este stadiul ultim al perspectivei duale asupra realității. Dincolo de acest prag, începe drumul întoarcerii acasă, al reunificării, al redescoperirii unității indestructibile al întregii Creații. Drumul la capătul căruia ființa umană se redescoperă pe sine, prin experiență directă, ca o expresie a divinității.

Formele suferinței

Înverșunarea cu care oamenii țin la problemele lor este una dintre formele suferinței. În ciuda faptului că la o privire chiar și superficială devine evident că realitatea este problematică în măsura în care gândim despre ea în acest fel, totuși, continuăm să o facem. Pare că nu ne putem împiedica să gândim despre realitate în termenii dualității: bine/rău, plăcere/durere etc, chiar dacă acest mod de gândire provoacă durere și în formele sale avansate suferință. Pentru a scăpa din ghearele suferinței ar trebui deci în primul rând să ne schimbăm modul de gândi despre lume, să depășim dualitățile pentru a putea percepe unitatea tuturor lucrurilor. Pare ușor de zis dar greu de făcut. Majoritatea oamenilor par incapabili chiar și să se oprească din a gândi.

În istoria căutărilor sale spirituale, umanitatea a inventat nenumărate moduri de a se opri din gândire. Dans, mișcare, tobe, rugăciune, incantații, rotirile dervișilor, postul, durerea fizică, ritualuri, plantele sacre, nenumărate tehnici de respirație, toate pentru a focaliza atenția în alt mod decât ”a gândi”. Cumva, căutătorii adevărului despre a fi uman și-au dat seama de foarte mult timp că a funcționa în modul ”gândire” are avantaje majore în această lume, dar există un soi de pagube colaterale. Gândirea polarizează întreaga energie a ființei și tinde să creeze structuri rigide, conceptuale, într-o realitate care este mai degrabă curgătoare și imprevizibilă. Cu cât folosirea gândirii a fost mai intensă, cu atât frica de imprevizibilitatea realității a crescut. Umanitatea a ajuns să folosească logica în moduri foarte avansate pentru a stăpâni acest strat de realitate densă, în care suntem corpuri, emoție, gândire, acțiune. Dar cu cât am ajuns să stăpânim mai bine acest strat al realității, cu atât mai mult am uitat că nu este decât un strat.

Realitatea are nenumărate niveluri de densitate care ne-au devenit din ce în ce mai inaccesibile. Atât de inaccesibile experienței directe, încât le-am exclus, cu atât mai mult cu cât logica liniară nu le poate explica și nici administra. Asta nu pentru că ele nu au logică deloc, ci pentru că logica acestor niveluri nu este liniară, pe o singură axă, ci are mai multe axe  și mai multă flexibilitate. Este o logică mai degrabă sferică, decât liniară.

Printre straturile inaccesibile ale realității, imperceptibile de la nivelul minții și al ego-ului, se află și nivelurile divine, rafinate, spirituale ale ființei noastre, care au continuat să funcționeze în moduri inconștiente. Dumnezeu s-a refugiat în cer și a rămas ascuns percepției. O imagine mai apropiată de adevăr ar fi aceea că dumnezeu – dacă numim așa cele mai rafinate și mai cuprinzătoare spații ale ființei noastre, s-a retras în adâncurile inconștiente a ceea ce suntem, lăsându-ne prizonieri ai propriei noastre logici. Durerea a fost inevitabilă și a venit în mod direct din sentimentul nedeslușit al însingurării, al neputinței, al fricii, generate de amnezia noastră spirituală.

descărcare (7) Am construit ziduri și am scris cărți, am zugrăvit imaginile lui dumnezeu pe pereți fără să ne dăm seama că toate acestea au devenit o închisoare care ne separă de moment, de clipă, de experiența Vieții, care nu este decât unul dintre numele divinității.

Am proiectat nenumărate imagini ale divinității, însușiri, speculații, povești, în lipsa PERCEPȚIEI acestor paliere ale propriei noastre ființe. Conștiență înseamnă în primul rând percepție. Nemaiputând percepe acestea realități, ne-am înstrăinat în adâncul nostru de ele până când am considerat că nu sunt aici, acum, ci sunt undeva, departe, în ceruri.

Această însingurare dureroasă și-a pus amprenta timp de mii de cicluri de viață asupra modului în care ne raportăm la existență, încât a devenit o perspectivă implicită, de la o viață la alta. În plus, moștenirea trans-generațională, culturală și de alte feluri, toate sistemele pe care umanitatea le-a creat și care ne-au însoțit, au fost reflexii ale acestui mod de a privi lucrurile și tind să-l confirme. Îndepărtarea lui dumnezeu de umanitate, decretată de aspectele noastre mentale, s-a auto-împlinit în realitatea liniară. Separați în adâncul nostru de dimensiunile noastre rafinate, am creat o lume pe măsura identificărilor noastre, în care pare evident: ”dumnezeu nu există pentru că nu îl pot percepe”.

Imensul risc al identificării exclusive cu dimensiunea mentală este acela al rătăcirii în labirinturile create de noi înșine. Începe simplu: nu mă mai pot opri din a gândi. Este începutul suferinței. Imensul risc al identificării exclusive cu dimensiunea mentală este acela al rătăcirii în labirinturile create de noi înșine. Începe simplu: nu mă mai pot opri din a gândi. Este începutul suferinței.

Starea încarnată a ființei și identificarea cu corpul, mintea, emoțiile violente ale experienței umane retează accesul la marele întreg din care facem parte, iar transformările, nașterea și moartea sunt praguri dincolo de care pare să nu mai existe nimic. Neantul. Frica de aceste spații care există sub pragul conștienței umane liniare, generează întregul lanț al suferinței. Tot ceea ce nu putem percepe direct, provoacă frica, nevoia de o explicație oricât de fragilă generează în cele din urmă întreaga perspectivă asupra sinelui și a lumii, creează dualitatea om/dumnezeu, întuneric/lumină, corp/suflet, bine/rău …

Toate formele suferinței sunt expresii ale acestei vederi, sau mai degrabă percepții polarizare a realității și a experienței umane. Durerea, păcatul, vinovăția, judecata de sine, așteptarea infinit de lungă a unui deus ex machina, frica de o divinitate necunoscută și intangibilă, sentimentul nedeslușit că ”dincolo mai e ceva”, care marchează neputința percepției, toate acestea creează o neîncredere în existență și în noi înșine pe care o transferăm în relațiile cu ceilalți și cu lumea, în ”viața ca o luptă”, în ”mușcă sau fugi”. Instrumentul fabulos al minții, care descompune realitatea în dualități pentru a putea măsura și stăpâni o parte din ea, devine din ce în ce mai ascuțită și mai eficace, dar continuă să genereze frică în nenumărate forme.

Frica în toate formele sa este durere. Suferința este o formă cronică a durerii și a fricii. Separarea care derivă din frică este echivalentă cu durerea cronică, suferința. Este un mod de a fi. În mod straniu, dar evident, gândirea și suferința se intercondiționează.

Dumnezeu este o experiență

Templele, bisericile, semnele, cărțile sfinte, toate, sunt doar ca să ne amintească un lucru simplu: dumnezeu este o experiență, nu o idee, nu o speculație, nu o temă de disertație filosofică. Toate acestea aparțin minții, adică unei fracțiuni din noi, și nu pot încăpea adâncimea Vieții. În fața tendinței noastre de a mentaliza, de a opera cu imagini ale existenței în loc să trăim, pur și simplu ceea ce este, am ridicat uriașe temple din piatră, am pictat chipuri și am scris cărți, ca să ne amintim. Dar trăirea directă, profundă a realității a devenit din ce în ce mai rară, până când starea de conștiință, trăirea completitudinii a fost înlocuită cu imago dei, imaginea despre dumnezeu cu care operează mintea.

Această imagine a lui dumnezeu, străină, inevitabil ne face să ne simțim singuri, judecați, monitorizați din cer de un persecutor fără chip. Am uitat că aceasta este doar creația noastră, o proiecție a propriilor noastre frici și al propriului nostru sentiment al separării. Am înlocuit trăirea directă a propriei divinități cu căutarea spirituală, am făcut din ea o misiune și un scop. Căutăm numai ceea ce presupunem că nu avem. Căutând, ne îndepărtam de ceea ce făcea parte din noi înșine.

descărcare (15) În experiența umană, Îngerul își pierde identitatea, crezându-se ”doar un om” abandonat de divinitate. Într-o bună zi va descoperi că tot ceea ce a crezut că este în ceruri a fost, dintotdeauna, nu numai împrejurul său, ci înlăuntrul său.

Aceasta este suferință. Sentimentul incompletitudinii, al lipsei, impresia că ”dincolo mai e ceva” este dată de un văl interior, de îndepărtarea de experiența umană. Dumnezeu cu alte cuvinte, nu este doar în cer, ci și aici, acum. Îl căutăm ”acolo”, fiind incapabili să-l simțim aici.

Trăim timpurile sfârșitului suferinței și al căutării. O mică parte din umanitate, veteranii acestei experiențe numită ”umanitate”, trăiește deja întoarcerea acasă, la experiența directă a Vieții, pe care o putem numi dumnezeu. Suntem parte dintr-un proces interior de recuperare a Conștienței. Acesta este un indicator al profunzimii cu care percepem realitatea. Cu cât suntem mai Conștienți, cu atât percepția asupra realității, trăirea ei, este mai profundă, căci deslușim mai multe straturi și dimensiuni ale acesteia. Tot mai mulți oameni își întorc privirea de la simbolurile și construcțiile de piatră ale credinței, către propria lor trăire și încep să înțeleagă că raiul și iadul sunt propria noastră raportare la realitate și că suferința nu a fost o condamnare, ci o explorare a modului în care noi creăm realitate și experiență.

Este returul la starea de Prezență, de deschidere, de non-judecată care deschide porțile simțirii și ale compasiunii. Din această experiență se naște înțelegerea profundă a realității, a naturii suferinței celorlalți. Compasiunea nu este milă, ci trăire împreună cu celălalt. Judecata exclude trăirea și transformă compasiunea în milă, care este un concept ipocrit țesut de ego. Compasiunea este deasemeni o trăire, o experiență care face deslușirea între Adevăr și iluzie.

Maestrul Interior este ființa umană conștientă, eliberată de suferință și este unul dintre numele Christos care se naște, așa cum el a spus, nu într-o biserică, ci în inima omului. Durerea inerentă a experienței umane continuă să existe, iar Maestrul o simte, dar suferința – durerea prelungită mental, dispare. Această compasiune, această trăire este aceea care vindecă. A sta cu celălalt, a-l auzi, a-l simți, îl scoate din singurătatea și închiderea durerii, deschide o punte între inimi, și atunci experiența capătă anvergura divinității. Doi oameni devin o monadă, o ființă colectivă, în care fiecare renunță la iluzia singurătății și trăiește o imensă împăcare. 

descărcare (22) Ieșirea din suferință vine odată cu întoarcerea în interior și cu nașterea Maestrului în propria noastră Inimă. Dumnezeu este o experiență.

N-a fost niciodată vorba despre a-l căuta pe dumnezeu, ci a redeveni dumnezeu, despre a merge dincolo de barierele interioare ale iluziei și a simți din nou, despre a ieși din suferință și a deschide barierele pentru a lăsa să curgă între inimi compasiunea. De aceea doctrinele sunt moarte, literele cărților sfinte sunt moarte, dar trăirea este vie. ”Dumnezeu cel viu” se referă la trăirea spulberătoare a unei ființe umane care descoperă că trăiește în toate ființele umane. Aceasta este eliberarea și asta trăim noi acum. Aceasta este faimoasa transformare interioară a umanității și sfârșitul timpurilor… suferinței. (Agnis- HFT)

PS. Lucrările care ilustrează acest articol sunt semnate de un celebru artist american, George Grie, a cărui viziune transpusă în grafică computerizată reprezintă perfect spațiile mentale generatoare de suferință în care umanitatea a fost rătăcită un timp atât de îndelungat. 

Alte articole referitoare la teme similare, semnate Horia Francisc Țurcanu:

Instrumentele Transformării interioare: Alchimia Durerii

Creația conștientă de realitate

Maestrul interior și jocul aspectelor

Școala Maestrului Interior, stări de expansiune ale conștiinței, cu Horia & Elena Francisc Țurcanu: 

Practica Respirației Conștiente și a Stării de Prezență

Cărți de psihologie transpersonală, spiritualitate practică, lucru cu stările extinse ale conștiinței:

Cărțile Maestrului Interior - Elena Francisc

Video interviuri, conferințe, evenimente: Clipurile Călătoria Inimii




Comentarii mai vechi (13)

Multumesc mult. De prea mult timp dam frau liber grabei noastre de a trai si, intr-adevar, de foarte putine ori ne intalnim cu Noi Insine, cei adevarati. Dar atunci cand o fiinta inspirata ne arata oglinda sa interioara, incepem sa dam la o parte aburul oglinzii noastre si atunci... Surpriza! oglinda noastra devine vie, prinde viata de la cealalata oglinda sora... Multumesc. Am stiut eu ca voi avea multe de invatat si de reamintit, din cele de stiam deja, daca voi vizita Cararea Inimii. Cu bucurie si recunostinta, Ioana Ioana Motoc în 07.11.2014

multumesc si eu, dragă valentina, pentru că ești racordată la această dimensiune a existenței. da, pentru mine hawkins este expresia apgeului minții umane care-și descoperă propria limitare ȘI O TRANSCENDE. hawkins este o ființă umană magnifică, care și-a oferit o experiență de viață menită să-l conducă la limitele cunoașterii și ale dualității, pe el, și umanitatea. mă înclin în fața curajului său și a ceea ce aduce în conștiința acestei planete prin exprriența lui de viață. h horia francisc - turcanu în 16.10.2014

Mintea nu poate trai in dualitate, tot timpul alege, nu poate intelege ca nimic nu poate exista in absenta opusului, lumina in absenta intunericului, cald in absenta rece, iubirea in absenta urii.Pana la urma si iubirea si ura sunt doar manifestari diferite ale aceleasi energii.Problema pleaca de la faptul ca ne folosim mintea prea mult...pana si atunci cand privim o floare.Procesul revenirii la constiinta este dureros necesita timp si disciplina.Ai momente de panica uitandu-te in jur.Cam de cate vieti e nevoie pentru aflarea adevarului? ina în 14.10.2014

Totul depinde de ceea ce alegi , acceptare sau judecata . andreea în 14.10.2014

[…] pe mine. În Călătoriile noastre, în Școala Maestrului Interior, în articolele noastre (Maestrul Interior și sfârșitul suferinței, Maestrul Interior și jocul aspectelor), am tot abordat, împreună cu Horia/Agnis, acest subiect […] AmmaRa: De la Alegere la Acțiune Conștientă - Calatoria Inimii | Calatoria Inimii în 30.12.2014

Cu ajutorul vostru mi-am amintit de scanteia divina care este in inima mea. Ea nu mai este doar o scanteie, ea palpaie ca dansul flacarilor: uneori mai puternic, alteori mai slab, dar de fiecare data luminand intunericul meu, pentru a intelege ca amandoua imi apartin; eu intretin aceste flacari, si ramane doar alegerea de a privi lumina si intunericul de pe un alt nivel, transformate, ca parti ale aceluiasi intreg care Sunt. Multumesc AmmaRa si Agnis! dana în 13.10.2014

right! totul depinde de ceea ce alegem. avem, cu adevărat, responsabilitatea propriei noastre realități și experiențe de viață. mulțumesc, h horia francisc - turcanu în 16.10.2014

Super articol.Oare cat timp liniar va mai dura pana cand ,intreaga umanitatea va afla adevarul despre sine. antoaneta în 12.10.2014

Multumesc! Mihaela în 13.10.2014

uneori, dragă ina, se întâmplă că regăsim adevărul într-o viață, iar în cea următoare îl uităm din nou. însă, reamintirea se va petrece din ce în ce mai repede. unii oameni, pur și simplu, rezonează cu adevărul, îl simt în mod irațional, dar clar. este atunci când îți spui ”toate aceste lucruri le știam, erau în mine, doar că a trebuit să le citesc/aud/regăsesc pentru ca să le pot recunoaște” mulțumesc, h horia francisc - turcanu în 16.10.2014

fiecare alege pentru el. adevărul despre sine nu e greu de aflat. cel mai dificil este de acceptat. oamenii se tem de propria lor măreție. mulțumesc antoaneta, h horia francisc - turcanu în 16.10.2014

dragă dana, nu facem altceva decât să VĂ oglindim. uneori, prin cuvintele noastre, vă vorbiți voi înșivă. o îmbrățișare, A&A horia francisc - turcanu în 16.10.2014

Imi place articolul...imi place sa regasesc transpus in cuvinte trairile avute...Multumesc! Tin doar sa mentionez ca am vizionat acum ceva timp un material in care Hawkins spunea ca el a devenit cel mai mare credincios...:)incercand sa dovedeasca inexistenta lui Dumnezeu...Ca sa dovedeasca inexistenta a ceva, a trebuit sa presupuna intai ca acel ceva exista :)Atat am avut de adaugat. alfa si omega în 16.10.2014

"În fiecare om trăiește Maestrul, așteptând să fie trăit. Maestrul Interior este o stare de conștiință a Umanității care-și recunoaște propria Divinitate."

HEFT

Programe și meditații online

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Tag cloud

Cărți relevante

Psihologia viitorului Psihologia viitorului

Psihologia viitorului reprezintă chintesenţa operei lui Stanislav Grof şi un punct de referinţă în psihologia secolului XX. Este o carte care sparge barierele şi spulberă viziunea mecanicistă asupra ...

GRAŢIE ŞI FORŢĂ GRAŢIE ŞI FORŢĂ

Graţie şi forţă este una dintre cele mai tulburătoare cărţi pe care le-am citit vreodată, povestea adevărată a unei iubiri care transcende viaţa şi moartea, lumina şi întunericul, binele şi ...

44 44

În mod straniu dar magic, această primă carte purtând semnul Călătoriei Inimii este o carte de poezie. Dar mult mai mult decât atât. Este o poveste de dragoste între oameni care-și ...

Cercul Revelaţiei Cercul Revelaţiei

Cercul Revelaţiei este o carte uimitoare şi captivantă care povesteşte istoria extraordinară a unui drum spiritual foarte neobişnuit. Este o carte pe care nimeni dintre aceia care caută Adevărul nu o ...

Stima de sine Stima de sine

Pentru copiii noştri suntem un fel de oglinzi. Felul în care noi reacţionăm influenţează imaginea pe care copii şi-o formează despre sine. Suntem reperele cu ajutorul cărora ei se construiesc pe ei ...

Workshopuri relevante

Practica Stării de Prezență Practica Stării de Prezență
Practica Stării de Prezență este menită să te conducă dincolo de agitația minții. Darul ei este de a-ți reaminti ce ești mult mai mult decât identitatea cu care te-ai obișnuit, decât ...

Maestrul Interior. Arta Respirației Conștiente Maestrul Interior. Arta Respirației Conștiente
Lucrul cu stările extinse ale Conștiinței este pentru viața de fiecare zi. A fi conștient este a percepe mai profund și mai rafinat realitatea vieții. Un nou grad de Conștiență permite o noi moduri de ...

Articole pe aceeași temă

Creatorul visând, sau neasemuita poveste a cărbunelui devenind diamant Creatorul visând, sau neasemuita poveste a cărbunelui devenind diamant

Corpul nostru este energie condensată, senzațiile noastre sunt mișcări ale energiei. Emoțiile noastre sunt energie și gândurile noastre sunt energie. Ceea ce suntem este un nor de energii de diferite ...

Întruparea Întruparea

Cea mai cutremurătoare semnificație a existenței lui Christos este aceea că Divinul devine Om. Se întrupează. În acest sens creștinismul dă un răspuns complet marii căutări dintotdeauna a Umanității. ...

ARC 2017: Zâmbind cu ochii (II) ARC 2017: Zâmbind cu ochii (II)
Comunicare. Armonie. Alegeri. Vindecare. Un Nou Început.

Acum a venit timpul să fac pace. Pace cu aspectul masculin din mine pe care l-am cultivat atât de mult în astă viață și sub a cărui dominație am fost. Și să pășesc cu Încredere pe un ...

2014 : ÎNCREDERE. În Sine și în dansul Realității 2014 : ÎNCREDERE. În Sine și în dansul Realității

Alegerea Procesul trezirii spirituale este unul ireversibil. Și este urmarea unei alegeri. Nimeni nu intră într-un asemenea travaliu fără să aleagă acest lucru. Dar odată declanșat, întoarcerea ...

Frica și Puterea Frica și Puterea

Frica este închidere, separare, înstrăinare. Se manifestă în corp prin tensiune, înghețare, înțepenire, duritate, non-curgere. Este o încetinire a energiilor vitale și începutul ...

Despre identitate și Înviere Despre identitate și Înviere

Orice identitate este o poveste pe care am construit-o despre noi înșine. Cine sunt eu? Este o întrebare care se naște atunci când începem să intuim că povestea despre noi înșine ...

Evadare din Flatland Evadare din Flatland

Privește un moment în viața ta, oricum ar fi ea. Privește la felul în care platitudinea se naște rapid în relațiile cele mai fierbinți, în proiectele cele mai pasionante, la felul în ...

Maestrul Interior sau percepția integrală a Realității Maestrul Interior sau percepția integrală a Realității

”Ființă” vine de la a fi, a exista. Astfel, Ființa este tot ceea ce există. Infinite sunt gradele de Conștiență, sau de percepție, ale Ființei. Percepția liniară, limitată a unei ființe ...

Nebunia de a gândi liber Nebunia de a gândi liber

Una dintre cele mai terifiante proceduri prin care sistemele totalitare și-au înlăturat adversarii de orice fel a fost declararea lor ca fiind nebuni. Ați putea crede că aceste lucruri sunt de mult timp ...

Dimensiunea Colectivă a Conștiinței. Invitație la Trezire Dimensiunea Colectivă a Conștiinței. Invitație la Trezire

Încearcă, în vreme ce citești aceste rânduri, să nu mai inspiri. Să nu mai primești aerul care te înconjoară din toate părțile, în corp. Nu poți. Vei ceda în cele din ...

x