Maestrul Interior rubrica Luppia Magna
O Călătorie Inițiatică pe Godeanu

Publicat la 25.10.2016 Comentarii

9 bărbați și o cățelușă gravidă. 100 de kilometri cât o 1000 de ani. Revelațiile Poienii lui OM. A mărșălui conștient prin propria existență. Cercul magic împrejurul Sarmizegetusei. Străbunii, în noi înșine. Muntele sacru al dacilor. O noapte în straturile rarefiate ale Conștiinței. Vindecarea trecutului prin Prezență. O coborâre în infern. A face din a fi. Luppia Magna. 

 

Horia Francisc-Țurcanu

Un exercițiu de creație conștientă de realitate

Soarele se smulge cu greu din ceața groasă a dimineții, deasupra vârfului Godeanu. Muntele sacru al dacilor este spre răsărit. Suntem în Dealul Zmeului, Podișul Luncanilor, în teritoriul Călătoriei Inimii și al Școlii Maestrului Interior. 9 bărbați cu tălpile bine înfipte în pământ și cu fruntea în cer, adulmecă marea aventură care începe acum. Orice călătorie este inițiatică pentru că cel care se întoarce nu mai este același care a plecat. Când o călătorie este făcută cu mijloacele Conștienței, transformările sunt uriașe. Suntem aici, așteptând ca soarele să dea semnalul de plecare. Tăcerea ne înconjoară, ne ține în mijlocul existenței, vântul moale și rece devine respirația noastră, așteptăm, senzațiile corpului sunt vii de presimțirea acestei explorări. Suntem conștienți, atenți și vii. Această lume pe care o privim, această splendoare, este reflexia spațiului nostru lăuntric. Majoritatea oamenilor ar crede că aceasta este o metaforă. Noi știm că nu e. Jos, valea Costeștilor este scufundată în cețurile albastre ale dimineții, la capătul ei este Sarmizegetusa prăbușită în istorie. Soarele răzbate printre nori și în același fel Conștiența noastră împrăștie umbrele interioare într-un efect sincronic. Fiecare are înlăuntru Sarmizegetusa lui înecată în umbră, pregătită să iasă la lumină, propria putere pregătită să radieze din cețurile neputinței, ale îndoielii, ale uitării. Inconștiența și frica sunt una. Tot ceea ce nu putem percepe ne umple de frică, de nesiguranță. Aceasta, ca toate călătoriile noastre, este un demers către trăirea Maestrului Interior, către depășirea propriilor limite, către spulberarea identităților pe care le-am creat în timpurile lungi ale inconștienței.

 

Pornim în tăcere și în respirație atentă. Marele ”secret” al Școlii Maestrului Interior este practica percepției sferice a realității care vine din Starea de Prezență. Mersul este un fel de meditație în mișcare. Rucsacii sunt grei, în ciuda economiei cu care ne-am făcut bagajele. Lăsăm în urmă spinările rotunde ale Dealului Zmeului dar luăm cu noi întreaga noastră experiență în lucrul cu stările extinse ale Conștiinței. E un grup avansat, puternic, experimentat. Fiecare dintre noi a lucrat mult cu sine și a descoperit prin experiență principiile miraculoase ale Prezenței, fiecare a adulmecat granițele lăuntrice ale creației conștiente de realitate. Nu putem crea conștient realități exterioare corpului, nu putem să ne schimbăm condițiile vieții, dacă nu putem administra stările interioare. Suntem conștienți cu toți de acest adevăr elementar: viața noastră cu tot ceea ce cuprinde ea, este o creație. Spațiul interior al gândirii, al emoției, al energiei vitale și al corpului este sursa oricărui gest în dimensiunea orizontală, este sursa experienței noastre de viață. Până la urmă, această călătorie este un exercițiu de creație conștientă de realitate, este o înfruntare a propriilor limite, o ieșire din confortul liniar al gândirii, al obiceiurilor, o ieșire din cercul strâmt al labirintului.

Poiana lui OM

În această zi avem de parcurs vreo 50 de km pe coamele înalte ale masivului Șureanu. Vom merge de jur-împrejurul Sarmizegetusei, vom face un cerc magic care va înconjura străvechea cetate. Prima etapă este drumul până în Poiana Omului. Vreo 12-13 km după socotelile noastre. Pășim în tăcere, ritmic. Fiecare este cu propriile sale gânduri, emoții și conținuturi care încep să iasă la suprafață. Am mai lucrat în Poiana Omului. Este locul în care se spune că a murit Decebal. Cândva, într-o altă explorare, într-o noapte pe care n-o vom uita niciodată, am plonjat în istoria străveche a acestor locuri pentru a trăi adevărul despre ceea ce s-a întâmplat aici. Asta este prezent în mine. Adevărul este cu mult mai tulburător decât toate speculațiile și toată ideologia creată împrejurul acestei mari istorii. Nici eu și nici unul dintre noi nu este vreun fan al teoriilor despre daci. Suntem mai degrabă niște exploratori ai conștiinței și ai oricăror conținuturi ar conține aceasta. Trecutul este viață trăită deja, experiență care conține gândire, emoție, gest. Toate acestea pot fi explorate, căci nimic din ceea ce a fost trăit vreodată nu dispare din câmpurile vaste ale conștiinței. Nimic nu vă este ascuns, spunea un mare Maestru al umanității, pe numele lui Jeshua. Ceea ce am trăit atunci a fost cutremurător. Am petrecut o noapte adâncă în Poiana Omului, în pădurile de fagi seculari și cu toți am trăit o conexiune profundă cu un spațiu al durerii, al furiei, al disperării. O catastrofă imensă părea să se fi petrecut pe aceste locuri, o catastrofă demolatoare, care a lăsat în urmă un spațiu gol, dezolant. Este adevărat că regele Decebal a murit în Poiana Omului sub privirile marelui sacerdot Aykos. Dar moartea sa a avut o cu totul altă semnificație și explicație decât se crede. Regele era un inițiat, făcea parte din elita spirituală a acelei lumi. Regele nu era doar un războinic, era mult mai mult decât atât. OM era numele unei funcțiuni mistice, al unei stări de conștiință, iar regele purta acest nume care era considerat sacru pentru că putând trăi starea, o făcea disponibilă celor care participau la ceremoniile sacre. În vremurile din urmă, istoria este o lungă înșiruire de bătălii și războaie, suntem obișnuiți să privim trecutul prin această prismă, dar trecutul este viață trăită, iar viața este mai mult decât o luptă. Paradigma în care se află umanitatea este una a separării de întreg și deci a conflictului, a războiului, și asta ne face să privim totul prin această prismă, dar ceea ce s-a petrecut aici are legătură cu un alt mod de a privi realitatea și existența. În acea noapte de explorare interioară petrecută în Poiana Omului, ceea ce am trăit a fost o imensă vindecare personală și colectivă deopotrivă. Am spălat prin Conștiență durere veche, dezolare, un fel de moarte. Vindecarea este întotdeauna o eliberare a trecutului, a unor atitudini, emoții, gânduri, creații din trecut. Ea se petrece întotdeauna prin conștientizare și o nouă alegere. Umbrele acestei vieți, traume, identificări, se spală odată cu straturi străvechi de experiență umană care sunt parte din noi. Aceasta este dimensiunea vindecătoare a lucrului că stări de conștiință extinsă, pleacă de la dimensiunea personală dar a cărei anvergură cuprinde uriașe conținuturi colective și arhetipale.

Asta s-a petrecut atunci în Poiana lui Om. Spre acest loc ne îndreptăm.

Toate acestea sunt prezente în mine și în noi în vreme ce mărșăluim către Poiana Omului. Soarele se ridică încet și răzbate printre norii denși dinspre răsărit, ridică ceața de pe valea care conduce la Sarmizegetusa și care se află jos, sub noi, la mai mult de o mie de metri. Urcăm continuu și fiecare pas fizic este o urcare în înălțimea ființei noastre. Fiecare înțelegere despre propria noastră viață are un corespondent în straturi mai largi ale realității. E foarte greu de înțeles acest lucru din perspectiva liniară, dar foarte evident atunci când suntem în percepție sferică. Și pe măsură ce ne apropiem de Poiana Omului, devenim din ce în ce mai centrați, respirația mai regulată și mai clară. Păduri nesfârșite se întind împrejurul nostru, de jur împrejur și sunt reflexia hățișurilor din propria noastră ființă. Noroaiele uriașe în care pășim, noroaiele de întrebări ale propriilor vieți, întunecimea pădurilor de brad este întunecimea pădurilor de atitudini inconștiente din care ne-am creat realitatea. Atunci când nu avem centru, când gândirea noastră rătăcește compulsiv, fără noimă, experiența vieții noastre este complet discursivă, aleatorie și ne pare străină. Realitatea pare ruptă de noi și primejdioasă. Pe măsură ce recuperăm centrul ființei, ne disciplinăm Atenția și gândirea, experiențele vieții noastre devin coerente, haosul devine cosmos. Pădurile întunecate nu sunt decât metafora acestui haos care-și găsește ordinea pe măsură ce ieșim din adâncuri către înălțimile ființei. Cu toți am creat realitate, un timp foarte îndelungat, din inconștiență, prizonieri ai rolurilor noastre, ai mecanismelor de gândire, emoție și atitudine, cu toți descoperim, la fiecare pas, detalii semnificative, înțelegerea despre mecanismele vieților noastre și fiecare kilometru este unul al noilor alegeri pe care le facem pentru noi înșine.

A face din a fi

Poiana Omului este o minunăție. O coamă rotundă acoperită cu iarbă de culoarea smaraldului însorit, fagi gigantici ca niște animale vegetale preistorice care se înfig în cer. Bolta de nori, de aer, de vânt, ține păsările în zbor deasupra noastră, tăcerea este vie, efervescentă, magnifică.

Treaba mea în această călătorie de conștiință este aceea de a păstra necontenit stabilitatea spațiului de conștiință și de Conștiență, de a-l menține coerent și curgător. Suntem în picioare. Au trecut doar două ore de când călătorim. Prima escală. Facem cercul. Respirația se amplifică, dăm drumul zăgazurilor interioare, accelerăm respirația, percepția devine mai profundă, mai fină, conținuturile încep să curgă. Știm cu toți ceea ce avem de făcut. În cele din urmă ne lungim pe pământ, Mama Țera, așa cum era numită odinioară, în timpuri imemoriale, mama pământ, absoarbe ceva din corpurile noastre, din energiile vechi solidificate în oase, în mușchi, în carne, lăsăm să se ducă, să plece, să se curețe, inimile noastre bat sălbatic și plonjăm în experiență.

N-a durat probabil decât vreo jumătate de oră. Când ne-am ridicat am trăit sentimentul unei schimbări importante în energia corpului, senzația unei eliberări și aceea că suntem aici, în această lume, dintotdeauna, că facem parte din ea, că densitatea, materia, este câmpul nostru de experiență, că istoria umanității este propria noastră poveste, că facem parte din tot și totul face parte din noi. Nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin, nici o poveste, nici o aventură, nici o durere și nici o bucurie, nimic din ceea ce s-a întâmplat vreodată pe această planetă. Moartea corpului fizic pare să fi fost trăită de mii de ori ca și nașterea din trup de femeie, o nouă anvergură a ființei, o nouă putere care vine din relativizarea experienței de a fi o ființă umană, o nouă profunzime a percepției despre viața noastră. Lăsăm în pământul din Poiana Omului frică, furie și frustrare, umbră veche de la viață, de la întâmplări vechi pe care le-am trăit. Atunci când ne ridicăm în picioare, când ne dăm mâinile pentru a reface hora bărbaților, la fel ca în alte timpuri, fiecare fibră a corpului vibrează. Suntem împreună, sub cer, în mijlocul acestei sfere vii pe care o numim Existență, și avem această intuiție profundă a spațiului dintre noi și dimprejurul nostru în care totul este semnificativ, luminos, strălucitor și sacru.

Atunci când suntem pierduți în meandrele minții, în labirinturile gândirii repetitive, pierdem axa verticală a existenței, axa transcendentă, conexiunea cu Întregul. Acum o recuperăm. Această lume densă, splendidă și înfricoșătoare uneori, este lumea noastră, facem parte din ea, oasele noastre sunt asemenea pietrelor pământului, sângele asemenea apelor care izbucnesc din izvoare, respirația noastră ține păsările în cer și aleargă norii peste munți. Suntem acasă în această lume, pentru că suntem acasă în propria noastră Inimă. Ne simțim conținuți de tot ceea ce ne înconjoară precum un copil este conținut de pântecul mamei sale. Este o izbândă. Această călătorie este despre a fi noi înșine, a avea curajul de a fi autentici și verticali, este despre maturizarea interioară, psihologică, a adolescentului și trăirea puterii personale, despre depășirea limitelor pe care am crezut că le avem și astfel le-am creat. Este despre ieșirea din rolurile vechi, despre abandonarea zdrențelor, despre scuturarea de identități despre care am crezut că ”sunt eu”. Facem asta pentru noi înșine dar avem Conștiența faptului că procesul drenează conținuturi străvechi de suferință, de furie și că uriașe linii trans-generaționale se vindecă prin noi.

Suntem 9 bărbați și o cățelușă neagră, splendidă și … gravidă :) care ne însoțește, în mod sincronic, în această călătorie de conștiință.

9 este cifra magică, a înnoirii, a trecerii pe un nou nivel al ființei, al percepției. Venim de pretutindeni. Unii dintre noi sunt experți în IT și softuri, altul e medic, oameni de afaceri, un avocat… Dimensiunea orizontală a vieții oricum este exprimată de fiecare, are nevoie de un centru conștient pentru a deveni armonică. Mii de ani, a face și a fi au părut rupte una de alta. Lumea lui a face, dimensiunea mundană, orizontală a existenței, părea ignobilă și separată de a fi, atributul misticilor. Părea că umanitatea nu putea unifica aceste două expresii ale dualității într-o singură paradigmă. Pentru a fi era nevoie de retragere din lume, de renunțare la a face. Trăim timpul unificării diferitelor dimensiuni ale ființei, al trăirii lui a face și a fi în același timp Pentru asta suntem aici, în această explorare, pentru a unifica în viețile noastre dualitățile, pentru depăși granițele lăuntrice ale percepției și pentru a aduce în viețile noastre integritatea ființei, sub forma experienței. Majoritatea dintre noi sunt exploratori hârșiți ai spațiilor conștiinței care au dus deja în viețile lor transformarea interioară. Înainte provocarea era trăirea expansiunii. Acum marea încercare este a trăi pe măsura propriilor noastre revelații. Oamenii aceștia duc marea viziune a Ființei integrale, viziunea marii umanități iluminate în job-urile lor, în afacerile lor, în cabinete și școli, în afaceri și psihologie și asta schimbă lumea. O schimbăm prin ceea ce devenim.

Cât despre singurul, dar fundamentalul element feminin al acestei expediții, cățelușa Santa Fe, ea avea să fie tricksterul întregii aventuri. O numim mai în glumă mai în serios ”întunecimea sa”. E superbă. Acum vreun an, AmmaRa a recuperat-o dintr-o cutie cu pui abandonați. Era iarnă. Cineva aruncase puii în fața sălii unde se desfășura Școala Maestrului Interior. Toți au fost salvați. Santa Fe a fost botezată după numele marelui oraș din New Mexico al cărui nume complet este Santa Fe de Francisco DAssisi. Sfânta credință a lui Francisco DAssisi. Un nume magnific. Santa avea să participe integral la toate marile noastre călătorii, avea să fie martora celor mai spectaculoase trăiri și revelații. Puii pe care îi poartă în burtă aparțin adâncilor teritorii ale Podișului Luncanilor și poate, în alt loc, voi povesti uluitoarele sincronicități care au legat viața și moartea, legate de acești pui care acum, în burta mamei lor, ne însoțesc în călătorie. Cei 9 bărbați care suntem, o iubim. Iar ea, în permanență, ne numără, ne adună la un loc, are grijă să rămânem împreună și, desigur verifică permanent calitatea lucrurilor pe care le mâncăm. Dincolo de asta, reprezintă numărul 10, al completitudinii, al noului început pe care Masculinul nu îl poate trăi decât integrând dimensiunea feminină a existenței. Dar asta este o altă poveste. Ceea ce contează este Prezența pe care o alcătuim împreună, ființa colectivă a lui Împreună.

Realitatea este perfectă, întotdeauna, impecabilă, fără fisură. Santa face parte din ea.

Curbele de nivel ale existenței

Mărșăluim pe măsură ce rucsacii devin tot mai grei, ore, după ore, după ore. Cuvintele se sting. Rămâne doar respirația și ritmul. Suntem pe culmi. Fiecare vârf prevestește o nouă coborâre și fiecare coborâre un nou vârf într-o succesiune care pare să nu aibă sfârșit. Bolta cerului este ca un ochi albastru deasupra noastră, alergarea norilor este alergarea gândirii. Nichita zicea că gravitația este o formă de iubire a pământului pentru trupuri. Ei bine, această iubire devine tot mai puternică pe măsură ce înaintăm. Estimasem o cale de vreo 10 ore până pe vârful Godeanu, muntele sacru al dacilor. Aveau să fie 13. Ultimele dintre aceste ore au constituit o permanentă depășire a limitelor fizice pentru majoritatea dintre noi. Am descoperit că limitările fizice sunt, și așa au fost întotdeauna, limitări psihice, că este mereu despre ceea ce credem despre noi înșine și că aceste limite pot fi spulberate.

Dar cel mai important lucru a fost că am călătorit în propria noastră viață, fiecare moment și fiecare pas a fost despre poveștile pe care ni le-am spus despre noi înșine. Au ieșit la suprafață rolurile pe care le jucăm în viețile noastre, modurile noastre de a fi și judecățile despre noi înșine și despre ceilalți. Puși față în față cu încercarea fizică, au devenit evidente atitudini și feluri în care creăm realitatea vieții de fiecare zi. Furia, frustrarea, sentimentul de neputință, ”imposibilitatea” de a merge mai departe s-au dovedit a fi moduri de a trăi.

Există o structură a personalității liniare cu care lucrăm în multe din călătoriile noastre de conștiință, pe care o numim rolul central. Este modul nostru fundamental de a fi, care capătă expresie în orice am face. De pildă un ”salvator” se manifestă ca atare în majoritatea relațiilor sale, la job, acasă, în relațiile de afaceri sau oriunde în altă parte. ”Victima”, ”Înfricoșatul”, ”Judecătorul”, ”Controlorul” etc sunt expresii care predomină întreaga viață a unui om. Ele poartă amprenta soluțiilor pe care le-am găsit cândva, în copilărie de-obicei, pentru a obține ceea ce aveam nevoie, prezența, iubirea, respectul, validarea celorlalți. Aceste soluții de supraviețuire, de adaptare, au fost perfecte pentru copilul care am fost. Copiii au nevoie în esență de conexiune, de prezență, de reper, de oglindire din partea mai ales a părinților. Dar creștem și uităm că aceste moduri de a fi, aceste soluții de supraviețuire sunt ale copilului și sunt total nepotrivite pentru un adult. Așa se face că oameni cu părul alb în cap relaționează în cuplu, în afaceri, cu ceilalți oameni în moduri total nepotrivite. Nesiguranța de sine, tendința de închidere, de intrare în defensivă sau în atac, incapacitatea asumării situațiilor, tendința de critică excesivă de sine și a altora, toate acestea sunt semne ale imaturității psihologice articulate în rolul central. Imaturitatea proiectează responsabilitatea propriei vieți în exterior, consideră că fericirea sa depinde de ceilalți și astfel creează atitudini dependente de această lume exterioară. Credința sa este că nu pot altfel, că am nevoie de ceva din exteriorul meu pentru a reuși. Imaturitatea psihologică este dependentă, pretențioasă, proiectivă, defensivă, se auto-justifică la nesfârșit, amână și are credința că nefericirea și dependența sa se datorează acestei lumi nedrepte din exterior. Imaturitatea are așteptări și încearcă să controleze contextul. Nu percepe faptul că realitatea este o reflexie a propriei lumi interioare și astfel se află într-o perpetuă luptă.

Această călătorie, pentru unii extremă, a scos la suprafață aceste atitudini, aceste moduri de a ne raporta la realitate în moduri uneori grotești. ”Nu mai pot” a degenerat uneori în dureri fizice ”insuportabile”, în a arunca rucsacul la pământ, în refuzul de a merge mai departe găsind în același timp ”vinovații” pentru situație. A scos la suprafață ”eroul-salvator” care, deși are picioarele însângerate de la bocanci și un sac deja mult prea greu, ”nu poate” să nu ia rucsacul răzgâiatului ce refuză să se ridice de la pământ. A scos la iveală ”perfecționistul” care transportă în sacul său toate lucrurile imaginabile de care ar putea ”avea nevoie” pentru a controla orice situație. A scos la iveală ”încăpățânatul care se descurcă singur”, care se închide în el însuși preferând să crape decât să scoată o vorbă cerând ajutorul, până când tensiunea uriașă pe care o acumulează îi încremenește corpul. În mod extraordinar, înțelegerile care au survenit despre noi înșine, despre viețile noastre, despre situații și modurile în care am creat realitățile propriei existențe au condus către noi alegeri și mai ales către o imensă vindecare lăuntrică. Am depășit rând pe rând toate barierele, fizice, psihice, energetice și emoționale. Prezența, respirația, Conștiența verticalei au făcut ca în cele din urmă să izbândim.

Când ajungem pe Godeanu soarele tocmai se scufundă în cețurile orizontului. Ultimii kilometri se petrec într-o atmosferă ireală. Nu mai rămâne nimic, decât respirația. Corpurile noastre au devenit mașinării de mers. Durerea cotrobăie prin corpurile majorității dintre noi, înțepenindu-ne. Platoul final se naște sub picioarele noastre odată cu noaptea. Santa adună caii din umbra marelui platou și îi mână către vârfuri pentru a le profila siluetele pe cer. Norii curg în culori ireale, existența se dizolvă între întuneric și lumină. Ziua moare exact în clipa în care ne prăbușim în jurul crucii ce marchează vârful sacru al dacilor, Godeanu. Am reușit. Împreună. Suntem sus, așa cum am vrut, înainte de căderea nopții. Suntem deasupra neputinței, a epuizării, a durerii, a refuzului, a rolurilor noastre, deasupra vechilor mecanisme, deasupra confortului călduț al existenței liniare. Putem. Pentru bărbați contează.

Noaptea străbunilor

Am coborât câteva sute de metri pe o pantă abruptă, la lumina frontalelor, în vreme ce deasupra stelele revelau profunzimea indigo a cerului. Noaptea este prăbușită pestemunteca un giulgiu. Focul. Corturile. Durerea. Facem cerc. Împreună. Topim cu respirația blocul de gheață al aerului. Santa doarme. După 50 de km nu mai vrea nici măcar parizerul pe care l-am cărat cu toți pentru ea. Nici ciocolată. În cerc ies la iveală marile înțelesuri ale acestei călătorii. Este o replică a propriei noastre vieți. Poate că unii dintre participanții la această explorare vor împărtăși cu voi revelația. În esență este despre cum și-au creat viața copiii din noi. Despre căile pe care le-am ales cândva pentru a obține și a păstra conexiunea, iubirea, respectul… Fără greș, acești bărbați au putut re-cunoaște durerea imensă pe care au creat-o pentru ei înșiși și pentru alții, funcționând în aceste moduri vechi de existență. Și fără greș au mers dincolo de durere.

Adolescentul care devine neputincios trăind în umbra tatălui, încercând veșnic să dovedească ceva. Perfecționistul nefericit pentru că tot ceea ce este conține o aberație de la ideal, copleșit de frică existențială în fața unei realități care nu pare perfectă deloc. Salvatorul dispus să se sacrifice pentru oricine, pentru a face o lume mai bună, care strânge în interiorul său furie, frustrare și dușmănie în fața lumii nerecunoscătoare. Intelectualul arogant care preferă să moară decât să ceară ajutorul, pentru că ar fi, nu-i așa, penibil pentru imaginea sa. Controlorul care încearcă să prevadă toate amănuntele pentru că se teme de realitate. Cercul desface durerea din corp, deznoadă energia blocată și ne eliberează.

În ceea ce mă privește, ceea ce a ieșit la suprafață este tulburător. Un rol străvechi, al celui care își sumă responsabilitatea realității fără să împărtășească cu ceilalți. ”E datoria mea.” În spate, ego. ”Pot să duc, n-am nevoie de ajutor.” Frica de a nu părea slab. Știu cu claritate momentul în care a început durerea în umeri. Pe creste, o cotim către nord. Suntem la jumătatea drumului. Înțeleg dintr-o dată că drumul către Godeanu este un cerc magic împrejurul Sarmizegetusei. Sunt conectat profund cu istoria acestui spațiu pe care am scormonit-o în explorările mele de conștiință. O istorie dureroasă, violentă, disperată, apoi un vid, o deznădejde enormă care s-a impregnat în pământ odată cu sângele curs. Vid, goliciune, neant. N-a mai rămas nimic. Piatră cu piatră totul a fost ras de pe fața pământului. Cu fiecare pas înțeleg că această călătorie are o dimensiune de vindecare a străbunilor. Sunt lucruri rămase nerezolvate, furie întunecată, sentimentul nedreptății, al sfârșitului istoriei. O lume s-a terminat aici. Și, în vreme ce pășesc cu toate acestea pe dimprejurul Sarmizegetusei, în vreme ce umerii mei se îngreunează tot mai mult în ciuda respirației conștiente și îndelungului meu antrenament în artele Stării de Prezență, mă lovește ca un fulger detaliul că exact în același timp ce noi mărșăluim în munți, AmmaRa se află pe malul mării în mijlocul unei experiențe care se numește Chemarea Străbunilor. Este despre vindecarea lanțurilor trans-generaționale. Înțeleg într-o clipită că cele două călătorii ale noastre sunt una. Un singur mare vârtej care deznoadă străvechi experiențe umane ce trăiesc în noi înșine, în pământ. Am lucrat de multe ori împreună cu AmmaRa experiențe simultane. Au o forță uluitoare. Dar aceasta pare mai mult decât o explorare regulară.

Pentru cei care nu au experiența Stării de Prezență și a navigării în oceanul conștiinței e greu de înțeles din perspectivă liniară felul în care trecutul trăiește în noi. Experiența umană este Viață. Odată creată experiența nu dispare niciodată. Existența este ”sculptată” de experiența umană care înseamnă gest, emoție, gândire, memorie… Câmpul care în Est se numește Akasha păstrează totul. Până în clipa în care acele realități sunt demodulate în mod conștient. Astfel, traume străvechi, personale și colective supraviețuiesc în câmpul conștiinței. Tot ceea ce ne înconjoară este trecut condensat. Inclusiv corpurile noastre fizice. Orice vindecare este o vindecare a trecutului. Și asta facem aici, acum. Suntem în munți și lucrăm cu aspecte personale, dar călătoria noastră are dimensiuni trans-personale și trans-generaționale. Lucrarea pe care o derulează AmmaRa pe malul mării, se petrece în paralel. Un singur proces, de o uriașă forță, care scoate din adâncurile conștiinței conținuturi ale unor drame colective dureroase. Conștientizez acest proces și refuz să împărtășesc cu ceilalți. Cred că ”mă descurc singur”. Rolul central care iese din nou la iveală. În vârful muntelui Godeanu înțeleg valoarea lui Împreună, pentru a cât-a oară.. În clipa în care mă las conținut de cercul bărbaților, în care găsesc încrederea de a face acest lucru, o uriașă descărcare de energie s-a produs. Am plâns. Toată durerea a dispărut. Era miezul nopții. Stelele ardeau deasupra lumii înfipte în boltă.

A fost o noapte a străbunilor. Somnul a fost cutremurat de vise tulburi în ciuda celor aproape 5o de km merși pe jos. Am dormit puțin și agitat. Sarmizegetusa, munții dimprejur, Podișul Luncanilor au fost cândva teatrul unei imense suferințe. O lume s-a sfârșit. O lume străveche. Mult mai veche decât se crede. Străbunii pe care-i numim daci au fost finalul unei istorii începute cu foarte, foarte mult timp înainte. Atunci când arunci o piatră într-un lac se nasc cercuri care vor străbate întreaga oglindă a acestuia. Dar locul în care s-au născut valurile concentrice rămâne gol. Vid. Pustiu. Până într-o bună zi în care valurile concentrice, reflectate de malurile acestei lumi, se vor întoarce. De nerecunoscut, devenite o rețea de interferență, și totuși se vor întoarce în locul în care au fost generate. Aceste locuri reprezintă un punct de plecare în istoria acestei planete, cercuri enorme de realitate,de viață, de experiență umană au plecat de-aici, au înconjurat lumea în timpuri istorice care depășesc cu mult ceea ce cred istoricii pentru ca într-o bună zi să revină în moduri stranii. Densușianu a intuit acest lucru dar nu a putut intui cum a fost posibil acest lucru. Căci nu putea vedea adevărata natură a realității și a ceea ce suntem, felul în care creăm realitate, simultan, în nenumărate realități. Uriașe bucle de experiență umană se închid, vin la rezoluție, găsindu-și armonia. Un uluitor drum al Conștienței se închide acum pentru a permite trecerea pe un nou nivel de experiență umană. O umanitate care s-a crezut izgonită din rai, proscrisă în dimensiunea materiei, își descoperă propria divinitate, descoperă că întregul său drum a fost unul interior, un drum pe care, cândva, l-a ales. Istoria umanității este o călătorie interioară a descoperirii de sine. Străbunii sunt dimensiuni ale propriei noastre ființe, iar experiența lor devine coerentă, dobândește pacea, prin pacea trăită de noi, prin Conștiență. Vedem, însfârșit, ceea ce nu puteam vedea despre noi înșine. Lacrimile bucuriei și ale re-cunoașterii. Ne re-cunoaștem în ceeace există, în munți, în cer, în pământ, în istorie, în toate poveștile. Dansul propriei conștiințe este un dans creator, revelator, unificator. 

În această viață, din clipa în care am pășit în Platoul Luncanilor m-am întrebat cum este posibil ca aici, unul dintrecele mai uluitoare locuri ale acestei planete, să nu mai existe nimic. Nu există tradiții, nici costume, nici cântece vechi, nici cunoașterea ancestrală care în alte locuri din munți est nealterată. Am fost mulți ani reporter. Am văzut multe. Dar niciodată un loc atât de dezolant, lipsit de orice amintire, de orice reper, de orice spiritualitate, oricât de îngustă. Este vidul. Amintirea decapitării unei lumi sau, mai bine spus, a unei lumi căreia i s-a scos inima din piept. Dezolarea, nebunia, rătăcirea care au urmat se vindecă într-un fel prin noi. Suntem aceiași dintotdeauna, dar alții. Suntem cei care pot vedea. Care se pot re-cunoaște. 

Părinții noștri trăiesc în multe feluri în noi. Integral. Sisteme de credințe, modele emoționale, atitudini, întreaga lor paradigmă despre lume și viață în care am fost scăldați, pe care am respirat-o, am făcut-o parte din noi. Inconștient. Iar părinții noștri îi poartă în ei la rândul lor pe părinții lor. Integral. Fiecare din noi este vârful unei imense piramide de experiență umană care se află în spatele nostru. O piramidă de experiență umană care, în ultimă instanță conține în ea experiența întregii umanități. Fiecare dintre noi este expresia umanității care trăiește prin noi. Este o înțelegere foarte înaltă, foarte adâncă a realității care nu survine decât prin experiența directă a marelui ocean al Conștiinței. Are legătură cu OM, omul primordial, sacerdotul, sau Zeul Moș cum îl numeau cei vechi, cel care creează lumea, care trăiește în fiecare ființă umană așteptând să fie revelat și trăit în mod direct. Este Cel Drag, dragonul, balaurul care unește dimensiunile, cerul, pământul și dimensiunea orizontală a existenței, este Acela care deschide cerurile în folosul umanității scufundate în identificare, Omul conștient de propria sa divinitate pe care o trăiește în corp, aici, în această lume…

Dar aceasta este o altă istorie pe care poate o vom scrie într-o bună zi. Împreună.

A doua zi ne-am trezit în zori. Soarele răsărea magnific deasupra munților. Ierburile înălțimilor erau acoperite cu chiciură groasă. Santa Fe dormea cu chip de lup negru, încovrigat, albită de înghețurile nopții, visând la străbuni. Părea Uroboro. Mister Perfect avea cafeaua fierbinte, deja pregătită. Am privit împrejur. Nu există cuvinte pentru a descrie magnitudinea percepției și frumusețea acelui răsărit. În aburii cafelei ne-am spus: dumnezeu există.

Cercul și Verticala

Când am început coborârea, în urma noastră a rămas un cort. Trecutul. Unul dintre noi a ales acest semn. A lăsa în urmă înseamnă a te elibera.

Versanții vestici ai masivului Godeanu sunt defrișați. Coborând din ceruri am trecut prin resturile dezolante ale unor păduri de brazi. În mijlocul frumuseții absolute, pustiirea de după un război atomic. În mod straniu, părea că oricâtă distrugere ar produce nebunia omului, oricât de catastrofică pare uciderea, într-un fel magic frumusețea, perfecțiunea Întregului sfârșește prin a dizolva totul. Încremeniți pentru o clipă cu rucsacii în spate, în mijlocul aerului solar, am privit cu răsuflarea tăiată cum Frumusețea îmbrățișează dezastrul, dizolvându-l încet, dar sigur. Un proces cosmic de resorbire a morții, a uscăciunii, se petrecea sub ochii noștri, în mijlocul tăcerii vântoase. Nenumărate generații au crezut că asistă la sfârșitul lumii, în vreme ce lumea a mers mai departe. Umanitatea identificată cu dimensiunea sa mentală nu planeta o poate distruge, ci mai degrabă pe sine.

Mărșăluim prin aerul strălucitor și rece. Pare că respirăm praf de aur. Fiecare este în multe feluri, scufundat în sine. Același Cer curge în noi toți, același Pământ urcă prin tălpile noastre. Suntem expresii diferite ale unei singure realități cosmice. Ceea ce ne unește este mai mare decât ceea ce ne separă.

Tăcere absolută, în mișcare. Nici un protest, nici un cuvânt de neputință, de renunțare, de abdicare. Fiecare dintre noi este o axă verticală, mărșăluitoare, care percepe totul, absoarbe totul, transformă totul. Durerile apar și dispar în mod straniu, limite succesive cad. Uneori facem câte un cerc și ne reconectăm cu ființa colectivă, cu acel Împreună. În acele momente creăm magie pură, alchimie a ființei, transformare la nivelul corpului, al energiilor vitale. Sunt momente de comuniune în care ne putem percepe dincolo de tot ceea ce am crezut că suntem, dincolo de măști, de roluri, dincolo de cărțile de vizită. Suntem… umani. Ne simțim, ne vedem, ne percepem. Conexiunile care se nasc între noi, cu adevărat, nu pot fi rostite.

În prag de seară, etapa finală. Am coborât în valea Grădiștei, pe lângă cetatea de la Fețele Albe. Urmează ascensiunea în Platoul Luncanilor pe un drum care ar trebui să fie ușor. Mult a fost, puțin a rămas. Mai e puțin. Câțiva kilometri și vom fi din nou sus, în teritoriul Călătoriei Inimii de unde am plecat, în Dealul Zmeului. Traversăm râul și o luăm în sus.

Când ne dăm seama că am greșit drumul e târziu. Nu ne mai întoarcem. Mergem direct în sus. Nu putem ieși decât în Platou. Se lasă seara. Drumul forestier se termină. Urcăm pe albia unui râu care se îngustează. Copaci căzuți, stânci, sălbăticie pură. Pereții albiei devin verticali. Întunericul curge de sus, din pădure, lichid, se prelinge pe crengile groase, pe trunchiuri de fag, pe stânci, curge odată cu apa urcând până la genunchi. Pădurea de fagi seculari are zeci de metri înălțime. Din ce în ce mai multe obstacole, înaintăm din ce în ce mai greu. Nu este vorba despre hățișuri, ci despre un loc apocaliptic. Pare că suntem în adâncurile vieții, în hăurile existenței și ale pustietății. Am coborât din înalturile cele mai luminoase, din sacralitatea cea mai înaltă a existenței și a percepției, în cel mai adânc iad. Suntem uzi, obosiți. Albia râului a devenit o capcană. Înapoi ar fi mai greu, oricât de greu ar fi înainte. Cățelușa noastră gravidă, în ciuda faptului că are tracțiune integrală, nu mai poate înainta. Stă în apa rece ca gheața, sub o stâncă mare cât o casă și ne privește așteptând de la noi o soluție. Arborii căzuți, stâncile, întunericul, pereții verticali par a fi finalul acestei călătorii. Este materializarea perfectă a situațiilor de viață tip ”no escape”, în care pare că nu există soluție. Ne privim între noi fără cuvinte. Cea mai bună alegere posibilă, oricât de nebunească ar părea, este să escaladăm pereții aproape verticali, în ciuda întunericului. Decizia e luată.

A fost cea mai uluitoare parte a acestei călătorii, cea mai neașteptată, cea mai semnificativă. A fost o cățărare în patru labe, o agățare cu ghearele și cu dinții de rădăcinile copacilor ce păreau din altă lume, totul la lumina lanternelor, cu momente în care chiar și Santa Fe a trebuit ajutată să urce. A durat un timp nedefinit de lung. Priveam înapoi și vedeam cum întunericul cuprinde râul, stâncile, copacii căzuți, cum crește, apă întunecată inundând întreaga vale, în vreme ce în sus, printre copacii enormi se întrezărea ultima geană de lumină. Ne cățărăm contra cronometru spre această lumină, în vreme ce de jos apele întunecate ale nopții ne urmează. Rucsacii păreau plini cu bolovanii trecutului, ai tuturor poveștilor îngropate în aceste locuri. Această ascensiune părea imposibilă. Nici unul dintre noi nu ”era pregătit” pentru așa ceva. Nu am simțit oboseala zecilor de km parcurși în două zile, nu am simțit frică, nu am simțit epuizare nici un moment. Timpul s-a dilatat, sau poate s-a comprimat, a dispărut, s-a topit. Totul s-a petrecut ca într-un film. Mintea a fost paralizată. Întreaga ființă s-a cuibărit în trup și l-a făcut să meargă înainte. În sus. Spre lumină. Întreaga urcare a fost o metaforă trăită a ieșirii din adâncurile pământului, din întuneric, din haos.

Când am ajuns sus și am privit înapoi, nu era decât întuneric absolut. Eram toți. Întregi. Ca după un război. Dar vii. Mai vii ca niciodată. Am putut face asta. 

Încetul cu încetul ne dăm seama unde suntem. Este Poiana Omului, locul în care începusem Cercul sacru al acestei călătorii împrejurul Sarmizegetusei și al propriei noastre vieți. Recunosc mai întâi aerul locului, apoi peisajul decupându-se sub cerul întunecat, fagii seculari și în cele din urmă drumul care avea să ne conducă în Dealul Zmeului, 15 km mai departe. A fost un moment de stupoare când am înțeles ceea ce s-a petrecut și perfecțiunea tuturor lucrurilor. Mai târziu, ”Doctorul” avea să formuleze concluzia sa finală asupra acestei călătorii: ”Ceea ce am considerat o eroare, a fost finalul fără greș al acestei călătorii. Nu a fost o întâmplare că am greșit drumul. Trebuia să înțelegem natura impecabilă și semnificativă a realității. Trebuia să închidem cercul. Trebuia să intrăm în adâncuri pentru a trăi izbânda de a ajunge pe culme în același loc din care am plecat. Dincolo de minte, Realitatea este perfectă. O mare lecție.” 

Dacă am fi nimerit drumul prevăzut, călătoria noastră NU ar fi fost un cerc magic împrejurul Sarmizegetusei, ritualul nu ar fi fost împlinit, vindecarea nu ar fi fost completă nici la nivelul străbunilor, nici la nivel personal, acel PUTEM nu ar fi existat. Am putut ieși din strâmtoarea apocaliptică, din stâncărie, din întuneric, din trecut, dintr-o capcană ce părea insurmontabilă, urcând prin locuri imposibile. Noi am făcut acest lucru posibil! Am ieșit din labirint, fiecare prin propriile puteri și împreună. Asta schimbă totul. Perspectiva despre noi înșine, despre ceea ce este posibil sau nu și cea despre natura Realității. Există dimensiuni ale acesteia, iraționale dar evidente, sincronice, care conțin întreaga noastră experiență. Am reușit pentru noi și pentru ei, străbunii, să urcăm nu numai pereții verticali ai albiei râului, ci Verticala propriei noastre ființe. Marea lecție este aceea despre strâmtorile vieții, despre situațiile care par imposibile și fără ieșire. Orice criză este o primejdie și o oportunitate în același timp. Ne putem lăsa copleșiți de prima sau o putem alege pe a doua. Ne putem întoarce din drum plecând capul în fața ”hazardului”, sau putem, cu curaj, să alegem altfel decât facem în fiecare zi, alegând să facem imposibilul și astfel să descoperim la capătul drumului semnificația adevărată a situației. Este mereu despre noi înșine și despre alegerile noastre, despre încredere și despre minunăția Vieții.

Luppia

Ne-au mai trebui două ore de marș tăcut prin noapte pentru a ajunge în Dealul Zmeului. Am ajuns aproape de miezul nopții. Nori groși erau sfâșiați pe cer de lumina unei luni pe care o simțeam uriașă. Am împins limitele fizice dincolo de orice credeam că suntem în stare. Odată ce am pășit pe teritoriul Călătoriei Inimii, în Dealul Zmeului, am crezut că ne vom prăbuși la pământ.

Nu a fost așa. Am vrut ca în această noapte să călătorim în conștiință. Este finalul. Cheia de boltă a întregului nostru periplu. Pare imposibil, încă odată, căci trupurile noastre sunt dureroase până la ultimul oscior. Dar așa a fost și înainte de Godeanu, părea imposibil, și totuși am ajuns acolo așa cum am dorit, odată cu noaptea. Părea imposibil să urcăm din adâncurile văilor și am făcut-o. Va fi posibil și acum să împlinim ceea ce am vrut.

A fost o noapte măreață și tulburătoare, o noapte a biruinței, a bucuriei, a dansului dezlănțuit, am urlat ca lupii în jurul unui foc de tabără vânjos, în vreme ce luna plină sfâșia brazde luminoase în norii groși. Am spulberat oboseala încă odată, am cântat și ne-am îmbrățișat ca niște soldați care au supraviețuit războiului sfârșitului lumii și astfel au născut o nouă lume. Nenumărate momente de revelație, de înțelegere profundă a naturii adânci a realității, momente de vindecare fizică, psihologică și emoțională au ars umbrele vechi ale neîncrederii în noi înșine și în ceilalți. Parcă trecuseră milenii de când începuserăm această călătorie împreună, și, în multe feluri așa și era. Întregul periplu a scos la iveală natura sferică a vieții, cu nenumărate straturi ale experienței umane. Am călătorit prin munți, dar întreaga trăire a fost o oglindire a marii călătorii a vieții, a felului în care am creat realitate prin gândire, emoții, atitudini, relații și a felului în care toate acestea se reflectă în corp. Apoi, straturi succesive, sferice, din ce în ce mai largi ale experienței numită Viață, în care am trăit dimensiuni colective ale ceea ce suntem. Trăirea acestor dimensiuni colective relativizează enorm construcția numită ego, adică cei care credeam că suntem. Una dintre cele mai valoroase dimensiuni ale acestei călătorii a fost aceea a lui împreună. Este despre a lăsa, a avea încredere, a rosti, a abandona, a ne lăsa îmbrățișați de realitate și de ființa colectivă.

Și apoi a fost dimensiunea mistică a experienței, în care ne-am simțit una cu străbunii și cu Întregul, cu Existența. Această revelație ar putea fi formulată în mod simplu așa: Omul este expresia în densitate a Divinului, este una cu tot ceea ce există. Singurele noastre limite sunt acelea auto-impuse, limitele pe care le gândim despre noi înșine.

Dansul eliberator din jurul focului a fost un dans al zeilor aflați în formă umană, a fost dansul lui Uroboro, șarpele cu cap de lup, balaurul care reunește dimensiunile, cerul, pământul și dimensiunea de mijloc a Umanității. Atât de frumos, de puternic, de mare a fost dansul nostru încât Luna plină a izbucnit dintre nori într-un cerc perfect, strălucitoare, magnifică, perfectă. Și atunci am știut că am reușit. Călătoria noastră se încheiase.

Luppia este numele generic al marilor Călătorii ale bărbaților. O luppie este o călătorie inițiatică, o mare întâlnire între noi, pe toate nivelurile ființei, este o explorare, o încercare, o înalțare și uneori un plonjeu în adâncuri, care pune la încercare identitățile noastre și tot ceeace am crezut despre noi înșine, este o frăție, o frumusețe, o mergere la limitele cunoașterii și ale experienței conștiente care crează conexiuni profunde și dezgroapă legături străvechi. Explorează natura profundă a principiului masculin pentru a reașeza realitatea vieții. Este rezervată exploratorilor avansați ai conștiinței. Au fost multe luppii magistrale, dar această călătorie a fost un punct de cotitură după care nimic nu va mai fi la fel. Cuvintele sunt prea mărunte pentru a descrie experiența, dar am ales ca acest nou stadiu de profunzime al experienței să-l marcăm cu un nou nume: Luppia Magna.

În loc de Epilog

Călătoriile noastre nu sunt niște bule de realitate. Ele tind să ne schimbe viețile în dimensiunea liniară a existenței. A doua zi am coborât din Dealul Zmeului în lume. Fiecare dintre noi duce revelația acasă, la job, în relații, în modul de fi. Despre urmările acestei uriașe călătorii vor împărtăși chiar cei care le-au trăit.

Scriu aceste rânduri la mai bine de trei săptămâni de la trăirea acestei aventuri. Cum ne-am întors, Santa Fe a născut 7 pui magnifici care poartă în ființa lor amprenta întregii călătorii. Suntem obișnuiți cu animalele și avem o imensă recunoștință pentru ceea ce fac pentru oameni, prin însăși natura lor. Nu există călătorie de conștiință la care să nu participe. În esență contribuie la procesul de drenare, de curățare fizică, energetică și emoțională, căci sunt profund conectate la momentul acum. Dar acești cățeluși sunt de excepție, căci întreaga lor poveste este întrețesută cu energia acestei perioade extraordinare pentru conștiința Călătoriei Inimii și a Umanității. Am ales să păstrăm unul dintre ei. Pentru restul de 6 ne dorim niște stăpâni care să perceapă frumusețea și minunăția a ceea ce sunt și ceea ce reprezintă. Le vor aduce daruri neprețuite.

Energia experienței relatate aici a influențat călătoriile de conștiință care au urmat. Practica Prezenței – business, Arta Respirației Conștiente și Atingerea Vindecătoare sunt numai câteva dintre explorările care au beneficiat de revelațiile aduse în Conștiență. Au trecut timpurile când provocarea era aceea de a trăi expansiunea. Acum aproape oricine poate trăi expansiunea, dar încercarea cea mare este de a trăi pe măsura propriei revelații. Amen!

 

 Agnis

 




"Maestrul Interior se naște întotdeauna în timpul experienței umane încarnate. Nu există Maeștri care să nu fi trecut prin Umanitate. În Corp, ei pot fi recunoscuți mai ales după zâmbet. În afara Corpului, de asemeni."

HEFT

Workshop / Eveniment

2% pentru
Asociația de Terapii Transpersonale

O viață trăită conștient, în acord cu Adevărul nostru profund, aceasta este Consacrarea ultimă a Călătoriei Inimii. Absolut toate Workshop-urile, Seminarele, Conferințele sau Programele noastre educaționale sunt subscrise acestei Consacrări. Acum trăim vremurile în care Umanitatea își descoperă adevărata măreție și frumusețe. 

Conștiința Umanității se transformă!
 Iar fiecare transformare personală prin Conștiență schimbă Conștiența întregii lumi. Participă și tu la această Transformare, direcționând 2% din impozitul pe venitul anual impozabil către:
Asociația de Terapii Transpersonale
Completează cu datele personale și semnătura ta Formularul 230 dacă deții venituri din salarii sau Formularul 200 dacă ai venituri din alte surse. Restul rubricilor nu trebuiesc completate.

Poți depune acest formular până pe 25 mai 2017 la Administrația Financiară de care aparții sau ne poți trimite nouă Formularul completat de tine, iar noi îl vom depune la Administraţia Financiară.

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Teme articole

Cărți relevante

Iubirea la timpul prezent Iubirea la timpul prezent

O carte fundamentală pentru toţi aceia care sunt pe calea iubirii conştiente şi în acelaşi timp a explorării de sine. Este o carte despre Conştienţă în relaţie. A fi conştient înseamnă ...

Fluturele Negru Fluturele Negru

Prin această carte, doctorul Richard Moss ne lansează, pentru fiecare dintre noi, o invitație către SCHIMBARE, consacrându-ne viața Vitalității Radicale prin Întregirea Ființei care suntem.Transformarea ...

Respirația Holotropică Respirația Holotropică

Această carte se constituie într-un omagiu adus lui Stanislav Grof și Christinei Grof și lucrului lor de peste 40 de ani pe tărâmurile explorării Conștiinței. Respirația Holotropică a contribuit ...

Saltul de conştiinţă Saltul de conştiinţă

Ce te împiedică pe tine, exploratorule al conștiinței, căutătorule al Adevărului, să devii Acela care ești la cele mai elevate niveluri ale Ființei tale? Te poți simți pe Tine, cel adevărat, ...

Despre moarte şi a muri Despre moarte şi a muri

Moartea, iată ultimul mare subiect tabu al timpurilor noastre. Se poate vorbi deschis despre orice trăire, dar nu şi despre moarte. Este un subiect tratat cu reticenţă conveţională, despre care se vorbeşte ...

Workshopuri relevante

Respirația Inimii Respirația Inimii
Procesul de Conștiință și de Conștiență prin care noi am străbătut meandrele iluziei până la completa readucere aminte a adevăratei noastre identități se numește Calea Maestrului Interior. ...

Practica Stării de Prezență Practica Stării de Prezență
Această călătorie este menită să te conducă dincolo de agitația minții. Darul ei este de a-ți reaminti ce ești dincolo de identitatea cu care te-ai obișnuit, de ce ai crezut până acum despre tine, ...

Respirație Holotropică Respirație Holotropică
Respiraţia Holotropică este un instrument simplu şi puternic de  cunoaştere, prin experienţă directă, a adevăratei naturi a propriei noastre Fiinţe şi a Realităţii. Este o poartă prin care fiecare ...

Articole pe aceeași temă

Să fim mai buni și mai blânzi cu noi înșine Să fim mai buni și mai blânzi cu noi înșine

Un timp al fricii și al furiei într-o spirală a tensiunii. A alege în mod conștient un alt drum interior, o alegere cu consecințe enorme în plan personal și colectiv. A avea dreptate sau a ...

AmmaRa pe tărâmuri Mayașe: Trăirea Zeiței Interioare AmmaRa pe tărâmuri Mayașe: Trăirea Zeiței Interioare

17 femei într-o Călătorie a Inimii de renaștere a Zeiței Interioare. Este o Călătorie a fiecăreia dintre noi, dar explorările și trăirile noastre spală dimensiuni largi ale Conștiinței, căci ...

Călătoria Eroinei Călătoria Eroinei

În ciuda nebuniei care se petrece peste tot, acum în preajma sărbătorilor, aleg să mă bucur de o reînnoită intimitate cu propria-mi Conștiență. Mă bucur de simplitatea ...

MIRACOLUL ÎN-CREDERII MIRACOLUL ÎN-CREDERII

Încrederea este sacră și este singurul antidot pentru frica existențială. Încrederea nu ne poate fi dată. E nevoie s-o găsim singuri, în interiorul nostru, în pofida fricii. Încrederea ...

Dorințele Ego-ului sau nevoia autentică a Sufletului? Dorințele Ego-ului sau nevoia autentică a Sufletului?
Super Luna Plină

Am avut parte de o Super Lună Plină aseară și încă suntem, pentru următoarele câteva zile, îmbăiați în energia ei! Astrologii au numit-o „Super Lună” pentru că este ...

Bogdan Grigoraș: </br>De la durere la suferință, prin frică. Bogdan Grigoraș:
De la durere la suferință, prin frică.

În marele proces de transformare interioară te simți deseori singur. Crezi  că o iei razna, că îți pierzi mințile. Nu ai curajul de a vorbi despre procesele interioare, căci cei din preajma ...

Noi ne creăm Destinul Noi ne creăm Destinul

Tema centrală din ultima vreme - nevoia de a ieși din stagnare, din băltire, din roluri care încă ne împiedică să fim cei care suntem cu adevărat, nevoia de a ieși din complacerea în obiceiuri ...

Puterea Vindecătoare a Atingerii Puterea Vindecătoare a Atingerii

Când experimentăm atingerea, o atingere plină de afecțiune, de compasiune, o atingere conștientă, corpurile noastre produc hormonul iubirii – ocitocina. Acest hormon are foarte multe efecte fiziologice, ...

Adu-ți aminte că POȚI! Adu-ți aminte că POȚI!

Există o distanță între ceea ce ești în stare să faci și ceea ce, de fapt, alegi să faci. Și atâta vreme cât va exista această distanță, între ceea ce ești capabil/ă să ...

Horia Francisc-Țurcanu: 47. Iubirea și Deșertul Horia Francisc-Țurcanu: 47. Iubirea și Deșertul

Sunt la etajul 36 al unui zgârie-nori. Vântul fierbinte al deșertului îmi arde fața. De jur-împrejur aerul e orbitor. De la soare, de la nisip și de la sticla cu oglindă aurie a clădirilor. ...