Călăuza rubrica Femeia fără Nume
sau când ne facem timp să Trăim

Publicat la 07.12.2016 Comentarii

Florentina Raluca Panțuru

Am cunoscut-o acum câteva zile, pe o bancă, în fața magazinului de lângă blocul meu. Are 30 de ani, un copil și câteva metastaze cerebrale. După un cancer de sân, tratat „cum se cuvine”, strict medical vorbind, cândva. Auzisem despre ea. Am intuit ca ea e „aceea”, deși ceea ce emana contrazicea total orice aș fi putut crede. Deborda de vitalitate. De minunăție. De Viață. Poate doar figura ei, distorsionată din cauza umflăturilor, să-mi fi dat de veste despre ceea ce numim „boală”.

Nu am întrebat-o nimic, nici măcar nu știu de ce m-am așezat pe banca aia. Nimic din ceea ce trăim nu e întâmplător sau lipsit de însemnătate, iar realitatea îmi oglindește asta, iar și iar, în felurite moduri. De fiecare dată, la un alt nivel.

M-am pomenit că o ascult, fără să știu măcar când, cum și de ce se legase acea conversație. Începusem de la întrebarea ei: “Ai copii?”, și răspunsul meu: “nu, dar am prieteni care au”. Ne-am râs o vreme despre cum nu ai timp nici măcar să te duci la baie, ea vorbind din viața ei, eu din auzite și văzute, de pe la alții. Și apoi am ajuns la „eu stau tot timpul acasă, sunt bolnavă”.

Mi-a vorbit despre boala ei, tratamentele pe care le-a urmat și efectele lor adverse. Mi-a spus cu convingere și tărie pe unde și pe la ce medici a fost, în timp ce eu îi mai presăram câte ceva despre importanța alimentației și a identificării cauzelor interioare. Mi-a spus ce păreri a adunat, inclusiv legat de asta, și cum că nu ar fi prea important. În timp ce eu mă minunam “cum și când” a reușit să facă toate astea, mi-a replicat că „la 30 de ani te duci peste tot, nu ai cum să stai”.

Apoi a continuat, „puternică” și „luptătoare”, cum că „ea nu va muri de cancer, pe ea nu o va doborî asta, poate va muri la 85 de ani, călcată de o mașină, dar de cancer, NU va muri”.

M-a atins determinarea ei. Într-un mod greu de pus în cuvinte. M-a impresionat dorința ei de a trăi, și atunci m-am uitat la mine însămi, aproape rușinată de toate gândurile mele negre din ultima perioadă, cumva, deși îndreptățite din anumite puncte de vedere, total gratuite, din altele. M-am rușinat – nu în modul acela care ucide, ci în modul acela care inspiră și trezește la viață – de toate temerile mele închipuite și nefondate, de toate momentele mele de frică, cărora dându-le curs, îmi sabotam și ucideam propria Viață. Au pălit, am (re)înțeles și m-am cutremurat.

Îmi reamintesc acum, în timp ce scriu aceste rânduri, de un moment petrecut fix acum un an, când tocmai aflasem că draga mea bunică, Om foarte drag inimii mele, are cancer. Alesesem deja să renunț la ceea ce eram și făceam atunci, la tot ce construisem, la viața mea într-un alt oraș și context, pentru a-i fi alături și a o susține. Mergeam către casă împăcată cu alegerea mea, și tristă deopotrivă, parcă anticipând că nu va fi...un drum ușor.

M-am oprit într-o florărie, cu bucuria de a dărui două buchete de flori. Bunicii și mamei mele. M-am ales, în schimb, cu neprețuite mesaje. Pe care le păstrez în suflet și azi, și poate, abia acum, le înțeleg...Calendare cu mesaj, cadou. Dăruite “la întâmplare”. Pentru mine și cele două buchete cumpărate.

Mai cer încă unul, în plus, pentru mine. Îl aleg tot „la întamplare”. O să mă rezum la acesta. Pe el scria „învață din greșelile altora, nu o să ai timp să le faci tu pe toate”. Mă cutremur din nou, amintindu-mi.

Revin la conversația cu femeia de 30 de ani. Nu-i știu numele, așa că îi voi spune, simplu, Femeia fără Nume.

Mă văd ascultând-o, și apoi povestindu-i despre ce am trăit, înțeles, și aflat eu, în propria-mi experiență de însoțire. Și care au fost rezultatele concrete. Și cum ceea ce ar fi putut lua forme extrem de dureroase, a luat totuși o formă destul de blândă, comparativ cu alte situații de acest gen. Și cum, dacă persoana implicată ar înțelege mai ușor, și mai repede, timpul fiind prețios, însănătoșirea ar fi cu adevărat posibilă.

Îi vorbesc despre ceea ce cred eu, și ceea ce reprezintă un Adevăr pentru mine. Îi vorbesc despre faptul că eu cred că există și alte căi. Și că ele nu se opun tratamentului medicamentos, dimpotrivă, se pot susține reciproc. Îi vorbesc despre Adevărul meu, pe care eu l-am trăit în acest fel. Un Adevăr care, la fel cum e de adevărat pentru mine, poate fi la fel de searbăd, pentru oricine altcineva.

Îi simt reticența, deși îmi spune cu sinceritate că știe și a citit despre toate astea. Dar că asta presupune „să ai timp”, „să stai să te gândești”, și „nu poți face asta, când ai un copil mic”.

Femeia fără nume nu are timp pentru introspecție. Pentru ea însăși, de fapt. Am putut vedea și simți cum această lipsă de timp este de fapt orientată către un exterior (tratamente, medici, căutări), care ar putea rezolva cumva lucrurile. Fără schimbări interioare. Coroborată cu o dorință acerbă de a trăi, orientată, însă, către luptă.

Într-o clipă de răgaz, ma readun în centrul meu. Mă văd pasibilă să alunec în ceva ce-mi e mult prea familiar. Mă percep devenind un potențial salvator. Mă percep, la granița fină dintre a expune, a împărtăși, și a convinge. Zâmbesc, observând asta. Și înțelegând că adevărul meu nu e universal valabil. Că ceea ce cred și simt eu, rezultatul experiențelor mele, nu e valabil pentru oricine alcineva. Este doar...Adevărul meu. Și nu există o regulă generală. Nu pot convinge pe nimeni de nimic, nu pot salva pe nimeni. Oricât de drag mi-ar fi.

Fiecare om are drumul său. Fiecare are nivelul lui de înțelegere și conștiență. Fiecare trăiește experiențele de care are nevoie pentru a crește, pentru a ajunge la înțelesurile care contează pentru sine.

Și da, pot cu adevărat schimba ceva, doar fiind Prezentă. Completă. Întreagă. Fără scop. Onorând experiența celuilalt, așa cum e ea. Însoțind și susținând, fără intenția de a convinge sau de a schimba ceva. Uneori asta devine o adevărată magie. Se deschid spații către adevărata vindecare a lui Împreună.

Și mă opresc. Iau o pauză și mă ascult. Îmi dau seama că nu e nevoia ei, ci a mea. E ca și cum aș încerca să mă conving pe mine însămi. E ca și cum aș încerca să sting focul și dezamăgirea lui „nu am timp pentru mine”, pe care mi l-a oglindit și care m-a cutremurat. Din nou.

Inițial, a fost vorba despre revolta lui “cum să nu ai timp, doar ce ziseși că la 30 de ani, nu stai…”. A fost o judecată, asupra experienței ei, și asupra modului în care alege să o experimenteze. Mod care e la fel de “corect”, ca oricare altul.

Apoi, nu a mai fost vorba despre judecată, ci despre înțelesul profund că nu era vorba despre ea, ci despre mine însămi. Despre felul în care eu nu îmi fac timp pentru mine, și nu mi-am făcut 35 de ani, decât pe alocuri și cu jumătăți de măsură, despre amărăciunea lui “ce-am făcut până acum cu viața mea, cât de prezentă am fost în viața mea?” și deopotrivă eliberarea lui “nu mai contează ce a fost, căci toate astea m-au adus aici, contează doar ce fac Acum”. Despre felul în care eu însămi m-am orientat către exterior, căutând confirmări și validări, atunci când nu credeam despre mine că “pot” și aveam nevoie a-mi dovedi. Despre felul în care, indiferent că așteptam să fiu “salvată”, sau încercam să „salvez” la rândul meu, era vorba de aceeași scindare interioară, de aceeași ruptură de Esența care Sunt, de aceeași pierdere către un exterior iluzoriu, despre aceeași cedare a puterii interioare, altcuiva.

Ca și cum boala, sau orice altă situație dureroasă, ar fi ceva ce trebuie învins și combătut, nu înțeles și demontat prin conștiență.

E ușor de zis, dar în realitate e greu să vedem lucrurile în felul acesta. Mulți dintre noi credem că boala e ceva rău, venit...de undeva. O plasăm oriunde altundeva, într-un exterior cu potențial salvator, sau ne lăsăm pradă resemnării că „asta e”. Ne este greu să percepem că ne-am creat-o inconștient noi înșine, și că tot noi înșine o putem și desface. Nu suntem învățați despre autovindecare, ci dimpotrivă, suntem învățați să suprimăm, să amorțim și să contracarăm orice simptom sau senzație prin care corpul ne vorbește, fără a investiga nimic. Tratăm simptomul, nu și cauza. Nu suntem pregătiți pentru toate astea. Școala nu ne învață. Membrii familiei ne învață atât cât știu și cum știu ei. Societatea nici atât. Trăim în lumea lui „nu am timp”, în lumea dramei și neputinței, și ajungem să considerăm firească durerea. Nu știm să ne îngrijim rănile, cu compasiune, și nici să le căutăm rădăcina.

Îmi reamintesc cum luni de zile i-am explicat bunicii mele acest mecanism, în timp ce tot ceea ce îmi reflecta realitatea era revolta ei, față de boala care i-a luat și ultima fărâmă de bucurie, și frustrarea mea, de a nu fi putut face mai mult. În ultimă instanță, a Înțeles. Prea tîrziu, însă, pentru Viață.

Femeia fără nume luptă, pentru că are o motivație, un copil de crescut, și un corp tânăr, care are puterea de a susține lupta. Bunica mea a luptat, de dragul meu. Din iubire pentru mine și pentru a nu mă supăra, pentru a nu mă face să sufăr.

La ceva timp după revolta inițială, am înțeles, împreună, că nu e despre a lupta. Atunci s-a deschis ceva, în ființele noastre, și în spațiul dintre noi, care a permis adevăratei vindecări să aibă loc. Vindecarea nu înseamnă în toate cazurile și însănătoșirea corpului fizic. Uneori, vindecarea se produce prin moarte. Alteori, o astfel de situație ne poate trezi, cu adevărat, la viață.

În oricare caz însă, nu lupta e calea. Nu revolta. Nu înverșunarea. Nu agresiunea față de ceea ce trăim, fie ea și o boală terminală. Ci mai degrabă, deschiderea în fața experienței, așa cum e ea. Acceptarea ei. Căutarea cauzelor interioare, a rădăcinilor adânci, a conflictelor care au generat boală, și schimbarea atitudinii, mai întâi in interior, pentru ca apoi să se reflecte în exterior. În toate cazurile pe care le cunosc, lupta nu a adus decât victorii pasagere, urmate de remisii agresive și finale.

În mod sincronic, tot ce a urmat după întâlnirea cu Femeia fără nume, în viața mea, a venit ca o confirmare a faptului că ne luptăm prea mult, și trăim prea puțin. De la mesajul unei dragi prietene, care a ales, din varii motive, ca relația dintre noi să se încheie, până la o conversație cu altcineva drag, care îmi mărturisea, cu tristețe, că în ultima vreme, nu aude pe nimeni care să fie bine, mulțumit, fericit, și până la înțelesurile mele personale, despre ce fac eu cu viața mea.

Oare chiar așa să fie? Chiar nu găsim nimic bun în viețile noastre, nimic pentru care să fim recunoscători? Oare numai pentru tristețe, dezamăgire și durere, am venit noi în lumea asta? Oare chiar nu avem timp să ne bucurăm, timp să ne răsfățăm, timp să ne ascultăm, timp să ne privim sincer în ochi, timp să ne readucem aminte de toate visurile de care am uitat, timp să trăim?

Am cărat atât de mult în spate tristețea, că a ajuns să ni se pară firesc să trăim cu ea. Ne găsim scuze că nu avem timp, până când timpul devine atât de prețios, iar fiecare clipă, din fiecare zi, atât de valoroasă...

De multe ori e prea târziu pentru viață. Pentru bunica mea a fost prea târziu. Da, vindecarea s-a produs, dar se poate și Altfel. Putem renunța la ceea ce nu ne mai servește, înainte de a fi puși în situații limită. Asta e ceea ce am învățat eu din experiența trăită. Și de la femeia fără nume. Că nu e nevoie să ajungem în extreme, pentru a aprecia timpul, clipele, viața. Că nu e nevoie să ne îmbolnăvim, să avem accidente, să ne pierdem casele, viețile, ca să ne trezim. Că nu e niciodată prea târziu să ne oprim din tumultul pilotului automat, și să începem să trăim. Asumat. Autentic. Conștient. Cu savoare. Cu dăruire. Cu bucurie.

Ne cramponăm atât de mult de detalii fără semnificație, ne pierdem în cuvinte fără rost, uitând de fapt ce am vrut să spunem, ne irosim energia cu bătălii inutile în numele unei iluzorii dreptăți, ne făurim cariere și case, apoi ne stresăm să le menținem, spre a nu pierde aparenta siguranță, ne creștem copii imprimându-le fricile noastre, sau ne sacrificăm pentru a le oferi un trai mai bun.

Noi unde suntem, în tot acest timp? Noi, cei liberi, adevărați?

Când să mai rămână timp, pentru a arunca fie și măcar o scurtă privire, înlăuntrul nostru? Când să mai ascultăm semnalele pe care ni le dă corpul nostru, cu mult timp înainte de a se transforma în ceea ce numim „boală”? Când să ne mai oferim privilegiul întoarcerii la noi înșine, al ascultării atente, al introspecției, al regăsirii echilibrului între perioadele de odihnă și cele de repaos? Când să mai avem grijă și de noi, prea ocupați fiind, în a avea grijă de alții? Și uitând de fapt că, a avea grijă de alții nu e posibil, dacă nu ne îngrijim de noi înșine, mai întâi. Că nu avem nimic de oferit, dacă suntem seci și goi pe dinăuntru, decât un joc inconștient de roluri, un troc de așteptări și dezămăgiri, care, mai devreme sau mai târziu, ne va distruge și pe noi, și relațiile noastre.

Când să mai privim un apus de soare? Când să mai mirosim ploaia și să ascultăm freamătul vântului? Când să ne mai ținem în brațe? Când să mai dăm glas unei pasiuni demult uitate, fără nici un alt scop, doar pentru că ne aduce bucurie?

În tot timpul ăsta, frunzele cad, copacii își petrec ritmul, anotimpurile trec peste Pământul care ne susține pașii, Cerul se îmbină cu amurgul serii sau zorii unei zile noi, clipele noastre se scrug fără rost, sau se petrec cu semnificație...

Fix în acest moment, în timp ce scriu aceste rânduri, cineva moare. Altcineva se naște. O ploaie limpede lovește tărmul unei plaje tropicale. Un fluture își înalță aripile către cer. O frunză dintr-un copac, cade. Un reporter scrie despre o tragedie. O stea se stinge. O plantă ce părea că se usucă, din casa mea, a născut un pui, care crește. Cineva revine la viață. Altcineva își ia adio. O adiere de vânt mângâie părul unor îndrăgostiți. Două inimi se unesc. Un copil râde. Altul plânge.

Chiar în acest alt moment, toate astea sunt deja trecut.

Viața dintre două bătăi de aripi. Viața dintre un inspir și un expir. Viața dintre două cuvinte.

Cât să mai așteptăm? Când ne facem timp, să Trăim?

Uneori, o clipă poate cuprinde în ea o lume întreagă. Și ne poate schimba, pentru totdeauna. Alteori, ne poate lua mult timp să înțelegem și să putem privi dincolo de formă, în spațiul din care se naște ea.

Femeia fără nume pot fi eu. Poți fi chiar tu. Poate fi oricare dintre noi.

Povestea ei e povestea noastră, a tuturor. În ultimă instanță, ceea ce ne aseamănă, este mai puternic decât ceea ce credeam că ne separă. În ultimă instanță, suntem aici să Învățăm, din propriile experiențe și din ale celorlați, cum să devenim cea mai bună versiune a noastră. Suntem Aici pentru a trăi, nu doar pentru a supraviețui!

Dhyanna

Fotografiile sunt realizate de către Noell Oszvald




"În starea Maestrului Interior percepem întreaga Realitate ca pe propria Experiență. Singurul lucru care ne separă de această Experiență este frica."

HEFT

Programe și meditații online

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Tag cloud

Cărți relevante

Cartea 44 Cartea 44

În mod straniu dar magic, această primă carte purtând semnul Călătoriei Inimii este o carte de poezie. Dar mult mai mult decât atât. Este o poveste de dragoste între oameni care-și ...

Mandala Ființei Mandala Ființei

Doctorul Richard Moss este un om care a trăit Revelaţia. Este un om care a experimentat starea de conştiinţă supremă a fiinţei omeneşti în care aceasta trăieşte deplin. Este acea stare de conştiinţă ...

CĂLĂU ŞI VICTIMĂ CĂLĂU ŞI VICTIMĂ

Cine a cercetat mai adânc profunzimile sufletului ştie că nu ura ci teama este opusul iubirii. Teama, ca închidere în sine, ca zid ridicat în jurul unui eu mic, limitat, neputincios, ...

O scurtă istorie a tuturor lucrurilor O scurtă istorie a tuturor lucrurilor

Această carte ar putea fi, pentru orice căutător al Adevărului interior, începutul unei noi deschideri și unei noi perspective asupra lumii și a vieții. Ken Wilber plonjează în istoria căutărilor ...

Revoluția Conștiinței Revoluția Conștiinței

Suntem martorii unor timpuri istorice. Planeta trece prin schimbări fundamentale, noi toţi simţim puternic aceste transformări dar orice schimbare – şi cu atât mai mult una de conştiinţă ...

Workshopuri relevante

Maestrul Interior. Arta Respirației Conștiente Maestrul Interior. Arta Respirației Conștiente
Lucrul cu stările extinse ale Conștiinței este pentru viața de fiecare zi. A fi conștient este a percepe mai profund și mai rafinat realitatea vieții. Un nou grad de Conștiență permite o noi moduri de ...

x