rubrica Ce avem de iertat?

Publicat la 11.12.2010 Comentarii

Am tot vorbit de timpurile pe care le trăim, de procesele adesea extrem de dureroase prin care trecem pentru a ne apropia, nivel după nivel, de propria noastră esenţă profundă.

Asta pentru că drumul spre noi înşine pare a fi, paradoxal, unul dintre drumurile cele mai dificil de străbătut, iar familia, şcoala, societatea, nu ne-au pregătit în nici un fel pentru ceea ce ni se întâmplă. Ne închipuim că nici nu ar fi avut cum să o facă, având în vedere nivelul de înţelegere pe care au fost construite toate aceste sisteme. Dar ar fi păcat să ne irosim energia privind înapoi spre ceea ce nu poate fi schimbat. Transformarea se produce chiar aici, exact în acest moment, în inima universului nostru interior. Lumea, aşa cum o cunoşteam, a început deja să se dizolve. O nouă lumina a început să se reverse din noi iar în această lumină vechile forme pe care le cunoşteam îşi schimbă radical consistenţa. Ochii noştri caută încă speriaţi repere familiare, dar ele încep să se prăbuşească peste tot în jur. Păşim pe nisipuri mişcătoare, mâinile noastre nu mai găsesc nimic solid de care să se apuce. Să rămânem treji în mijlocul acestei furtuni şi să ne amintim că noi am invitat toate acestea să se întâmple. Dacă ne uităm la cărţile noastre de istorie, o istorie de violenţă, ură, răzbunări, crime, războaie, orori şi durere, să ne amintim că nu avem nimic de pierdut. Tot ceea ce rămâne în urmă este închisoarea în care, vrăjiţi fiind, credeam că suntem prinşi. Să nu ne agăţăm de închisoare. Existenţa începe să curgă, să ne topim şi să ne lăsăm să curgem cu ea. Flacăra din noi a prins vâlvătaie şi ne arde iar asta doare, dar să nu ne agăţăm nici de durere pentru că este o durere care deschide, este durerea bobocilor care plesnesc şi devin flori. Nimic nu doare mai mult decât tot ceea ce ne-am făcut singuri de-a lungul vremurilor. Noi avem acum şansa de a deschide ochii şi a observa limitele vechiului mod de a percepe lumea şi pe noi înşine, de a transforma tot ceea ce ne leagă şi ne închide în cercul suferinţei. Porţile către înţelepciunea inimii încep să se clatine, zăvoarele se sparg. Să nu ne mai zgâdărim deci rănile, să le lăsăm să se vindece şi să observăm că de fapt, în mod profund, nimic din noi nu a fost vreodată rănit cu adevărat. Să lăsăm ce-a fost şi să ne mutăm cu toată fiinţa noastră în prezent, să avem încredere în necunoscutul care se deschide în faţa noastră. Să invităm în inimă noul pe care l-am chemat atât de stăruitor în rugile noastre de-a lungul atâtor existenţe.

Acum, ce legătură are iertarea cu toate acestea? Multe din neliniștile și zguduirile pe care le simţim acum pornesc din teama noastră profundă faţă de oameni. Această teamă de ceilalti, de cei despre care credem că ne mint, ne rănsec, ne manipulează, ne umilesc, ne neîndreptățesc şi ne tulbură pacea şi înţelepciunea noastră interioară, de multe ori ne face să ne simţim pierduţi.

Poate reuşim uneori să îi privim cu compasiune, să îi înţelegem şi să îi iertăm, dar simţim că totuşi nu e suficient. Teama e încă acolo.

Cercul.

Ne-am obişnuit să credem că iertarea este un soi de atitudine raportată întotdeauna la acţiunile altora, un fel de răspuns înţelept, demn de respect şi plin de iubire în faţa lipsei de înţelepciune, respect ori iubire a celorlalţi. În orice caz, este obligatoriu să existe o greşeală, o nedreptate, un ceva ce trebuie iertat.

Privind mai atent însă, observăm că acest mod de înţelegere, altfel foarte bine fundamentat din punct de vedere logic – şi minţii îi plac atât de mult înlănţuirile logice!, dă naştere unui stigmat al suferinţei imposibil de înlăturat în acelaşi cadru al gândirii în care a fost creat. Premisa că cineva ne-a greşit ne obligă ca, deşi iertăm, să păstrăm în noi amintirea greşelii, ca un legământ. Greşeala va continua să trăiască în mintea noastră. Va fi acolo o durere care va apăsa asupra noastră permanent, pe care vom continua să o cărăm cu noi ca amintire şi să o proiectăm în viitor, în toate relaţiile noastre, ca sămânţă a fricii. Poate reuşim să îl dezlegăm pe celălalt, dar niciodată pe noi înşine.

Cât timp ne imaginăm că greşeala are consistenţă şi o tratăm ca pe un „lucru”, este lesne de înţeles de ce, cu toată iertarea noastră, suntem convinşi că va lăsa în noi cicatrice care nu se vor mai şterge niciodată complet. Urme mai adânci sau mai puţin adânci, după cum considerăm că ceea ce ni s-a întâmplat este mai grav sau mai puţin grav.

Cum ar fi dacă…

Acum, doar ca un joc, cum ar fi să ne dăm voie pentru un moment să desenăm o altă perspectivă? Cum ar fi dacă am hotarî, doar de dragul jocului, doar pentru a experimenta acum cum se simte asta în interior, că nu există nimeni şi nimic care să fie iertat şi că toată suferinţa pe care o purtăm în noi nu este nimic mai mult decât o condamnare pe care ne-am semnat-o singuri şi la care am putea renunţa oricând dorim? Pe de o parte pare tentant dar poate că acum, adulţi fiind, încercând să jucăm acest joc, ceva în noi se va revolta. Poate că acum, când totul a devenit serios şi fix, vom auzi în mintea noastră o voce care ne va spune că este o lipsă de respect faţă de noi înşine să ne reducem astfel suferinţa la un nor de fum. Poate ne vom trezi închipuind tot felul de motive pentru care acest joc este nesănătos. Vom obiecta că asta ar fi o aprobare tacită pentru cel care ne-a greşit, ca şi cum i-am transmite că poate să continue să ne rănească, că ne vom supune docil şi vom înghiţi în continuare orice din partea lui. Suferinţa noastră pare atât de reală, este atât de prezentă în toată agitaţia noastră zilnică şi în nopţile noastre de nesomn…

Ni se pare aproape o cruzime să spunem, fie şi în glumă, că nu există. Astfel se prea poate să ne surprindem făcând tot posibilul să ne apărăm dreptul la suferinţă. Să observăm asta, să nu ne luptăm. Să respirăm şi să observăm dintr-un colţ liniştit al inimii tot ceea ce se petrece în noi. E doar un joc.

Să ne întoarcem. Cum ar fi dacă nu ar exista nimic care să fie iertat? Nu este aici vorba despre a demonstra că greşeala nu există. Cheia este de a nu ne mai concentra pentru un moment asupra ei. Nu greşeala e cea care contează ci noi. Să lăsăm deci greşeala şi pe cel ce a greşit. Putem să ne jucăm de-a a simți cum ar arăta viața noastră fără tensiunea de fundal pe care o provoacă permanent urmele de răni gravate în interiorul nostru? Eliberarea și pacea pe care intuim că le-am simți dacă am putea dizolva printr-o magie toată povara trecutului, putem să ni le facem accesibile în acest moment experienței? Să respirăm profund starea asta în interior, să o lăsăm să ne pătrundă.

Mai departe, să ne întoarcem și să ne uităm la noi, să ne examinăm în mod onest fiinţa. Dacă putem simți cum e sa fim fără ea, atunci de unde vine durerea? Care loc din noi o alimentează permanent? Poate cineva ne-a spus o vorba urată. Dar de ce ne doare asta? De ce ne simțim neajutorați sau revoltați în fața emoțiilor pe care le simțim? În ce fel le investim cu o putere atât de mare încât suntem apoi nevoiți să consumăm cantități uriașe de energie, luptându-ne sau ascunzându-ne de ele? Ce proces se declanșează în noi, fără să știm, în acel moment?

Urmând acest fir ajungem într-un punct în care ne lovim de însăşi fundamentele gândirii noastre, de acele presupoziţii de bază care dictează modul nostru de orientare în lume şi semnificaţiile pe care le atribuim experienţei.

Ele sunt în mod obişnuit atât de bine camuflate pentru că le-am considerat întotdeauna cumva de bun simţ şi universal valabile, motiv pentru care nu ne-am permis niciodată să le chestionăm: orice experienţă este fie bună fie rea, există lucruri acceptabile şi lucruri de neacceptat, orice experienţă își va lăsa asupra noastră o anume amprentă, care scapa puterii noastre de influență, iar efectul va continua să se facă simţit o anumită perioadă de timp (idee care se poate „citi” în vorbe de duh precum „timpul le vindecă pe toate”) şi aşa mai departe. Ele formează atitudinea generală a minţii noastre, portretul său, mai degrabă decât un set de credinţe specifice şi sunt mai adânci decât ideile pe care le putem propune de obicei dezbaterii. Dar, deşi nu sunt enunţate explicit, ele îşi găsesc expresia în modul în care ne raportăm la absolut toate experienţele pe care le trăim, deci în modul în care ne creăm înţelesurile asupra lumii.

De aici pornesc toate gândurile, conceptele, judecățile de valoare pe care le atribuim experienței și care generează în noi emoții în fața cărora ne simțim neajutorați și în baza cărora reacționăm într-un anume fel. Tocmai prin faptul că nu sunt conştiente, principiile acestea au o putere de neimaginat asupra noastră. Dar atunci când aruncăm lumina conştiinţei asupra lor vedem cum de fapt consistenţa lor nu este mai densă decat cea a unui fum. Căci vedem acum limpede cum, atunci când aceste judecăți dispar, atunci când „greșeala” dispare, durerea dispare odată cu ea. La drept vorbind, în virtutea cărui adevăr trăit am hotărât că aceste interpretări reprezintă principii de netăgăduit? Vom vedea că nu există un asemenea adevăr. Experienţa însăşi, jocul prin care ne-am plasat în afara acestor judecăţi, ne arată că suportul lor nu există, că putem trăi la fel de bine fără ele, ba chiar infinit mai bine, infinit mai liberi şi mai vii în experienţa noastră. Iar eliberându-ne de ele, sensurile prin care ne creăm lumea vor deveni infinit mai vaste pentru că vor veni direct dintr-o trăire mai amplă şi nu dintr-un set de idei construite arbitrar sau preluate inconştient din cultura în care am crescut. Aici intră în joc inteligenţa inimii.

Atunci observăm că, de fapt, nici nu contează dacă greşeala există sau nu. Pe un anumit nivel ea poate să existe. Doar că, expandându-ne fiinţa dincolo de durerea sau revolta pe care o simtim în fața ei, dincolo de neajutorarea noastră în fața acestor emoții și dincolo de gândurile care le alimenteaza constant, vom vedea că acel nivel nu reprezintă decât periferia fiinţei noastre. Ceea ce face ca durerea să se situeze în centrul experienţei noastre este doar atenţia pe care i-o acordăm, hotărârea de a face din ea centrul vieţii noastre şi destinul nostru implacabil. Fără să ne dăm seama, facem asta împotriva vieţii din noi, împotriva adevăratei noastre naturi. Este de ajuns să ne expandăm dincolo de ea şi întreaga forţă cu care am invest-o ne apare ca o glumă. Înţelegem că nimic din ceea ce experimentăm nu poate să ne atingă cu adevărat pentru că suntem mult mai mult decât gânduri. Puterea pe care o au acţiunile celorlalţi asupra noastră nu este decât o vrajă, care, odată descântată, nu mai are nici o cale de a ne atunge. Experienţa este pur şi simplu, dar sensul pe care i-l atribuim, precum şi tot setul de consecinţe care derivă din aceste înţelesuri ne aparţin în totalitate.

Iată absurdul cercului pe care l-am creat şi în care ne învârtim la nesfârşit, căutând disperaţi ieşirea, fără a ne opri pentru o clipă, a respira şi a vedea că ieşirea nu are cum să existe în cerc. O singură privire curajoasă aruncată din afara cercului are puterea de a dezvrăji tot ceea ce credeam de nevindecat. O clipă doar în afară şi cercul dispare. Vom vedea că cicatricele pe care le credeam tăiate în inima noastră nu au existat niciodată decât ca o proiecţie a minţii. Ceea ce credeam implacabil se evaporă. O întreagă realitate otrăvită, pe care o credeam fixă, de care credeam că nu avem cum scăpa dar de care fugeam în continuu, dezvrăjită, se evaporă din noi. Nu e vorba despre a schimba trecutul, nu e vorba de a-l schimba pe celalalt, nu e vorba de a ne schimba pe noi. Ci doar de a schimba perspectiva. De a privi dintr-un unghi mai amplu, dincolo de înlănţuirile logice a căror soliditate nu există decât dacă noi credem că există. Şi de a vedea că orice neiertare este o cruzime ai cărei autori suntem noi înşine, o mare nedreptate la adresa a ceea ce suntem cu adevărat. Orice neiertare este, înainte de toate, o neiertare de sine.

Capcane ale jocului

Insistăm, pentru că ni se pare deosebit de important de subliniat un anumit aspect. Jocul pe care l-am propus este doar atât, un joc, un experiment. El nu își propune să se substituie confruntării directe cu suferința și furia pe care le purtăm în noi, adesea fără să ne dăm seama, care ne macină din profunzime până la nivelul corpului și care se pot reactiva pe parcurs, tocmai pentru a ni se face cunoscute.

Nu își propune să devină un alt  mecanism elegant pentru a le nega și reprima. Prin urmare, nu are cum să ne scutească de a trai direct, atunci când apar, emoțiile - care au viața lor, separată de noi, atâta timp cât sunt reprimate. De a le cunoaște, de a le îmbrățișa și a le permite să se topească. Poate în schimb să dezamorseze, să relaxeze mecanismele prin care le alimentăm permanent, în mod inconștient. Ne poate face să luăm lucrurile mai ușor și astfel să ne inspire curajul de a ne aventura acolo, în tenebrele noastre și de a aduce în lumina conștiinței acest bagaj energetic în care ne-am închistat ființa. Totuși, fascinaţi de simplitatea acestor descriei, poate ni se va părea tentant să suprimăm direct suferinţa din viaţa noastră, hotărând mental că nu are niciun fundament real. Dar această hotărâre nu este decât o altă idee, alt concept preluat din afară. Durera, fie ea o iluzie, fie ea emoția unui gand, este totuși o formă de energie și prin asta are consistență reală și ne apasă la modul concret, atâta timp cât fugim de ea, o respingem și nu îi permitem să se transforme. Este important să parcurgem onest toţi paşii, să trăim ce este pentru noi durerea, să o îmbrăţişăm şi să o dezvrăjim în modul nostru unic, personal. Să descoperim prin experienţă directă inconsitenţa ei în loc să preluăm mecanic teorii din cărți. În lipsa unei înţelegeri profunde, reale, personale, a durerii, nu vom face decât să o suprimăm. Iar asta nu va deschide decât un alt joc fără sfârşit al minţii pentru că,  suprimată, durerea se va alimenta în interior şi se va întări până va răbufni în cele din urmă, infinit mai puternic.

În experienţele holotropice retrăim uneori încărcătura unor momente traumatice care ne-au marcat, doar pentru a elibera în final acea tensiune şi a ne regăsi armonia. Cheia tuturor acestor experienţe este că în acel moment pătrundem direct şi total durerea, vedem exact ce este şi de unde vine. Vedem ca este doar o formă de energie. Înţelegem că sursa ei nu se situează în afara ci în interiorul nostru. Şi, mai important decât atât, vedem că noi nu suntem acea energie, ca suntem de fapt mult mai mult de atât. Durerea se intensifică până când, trecând dincolo de ceea ce credeam suportabil, înţelegem că nu are cum să ne distrugă. Iar atunci, miracolul se întâmplă: energia ei se dizolvă. Deşi ne lăsăm cu toată fiinţa în durere, faptul că atenţia noastră conştientă este focalizată acolo ne plasează cumva dincolo de ea. Privindu-ne pe noi, sau ceea ce ne credeam a fi atunci când ne confundam cu acea durere, privitorul este cumva în afară. Nu putem fi ceea ce vedem, sau nu doar ceea ce vedem. Dacă rămânem atenţi, descoperim că ceva din noi rămâne mereu nemişcat şi calm, privind doar. Intelegem atunci ca noi nu suntem durerea. Putem să ne luptăm cu ea, să o negăm, să ne victimizăm sau, la polul opus, să o privim, să îi permitem să existe, să o pătrundem total, să ne deschidem și să simțim în corp energia ei, să ne relaxăm în ea cu blandețe și acceptare și, în final, să o lăsăm să se ducă. Dar noi nu suntem acea durere. Totodată vedem acum întreaga imagine, toată povestea pe care am creat-o în jurul momentului în care ne-am simţit răniţi, toate suferinţele inutile la care ne-am supus mult timp după ce momentul acela a devenit trecut.

Realizăm într-o clipă inutilitatea acestui calvar şi faptul că eliberarea nu ţine în nici un fel de cel care ne-a produs-o. Este o greutate pe care o purtăm cu noi şi este suficient să ne dăm seama ce este pentru a-i putea da drumul. În momentul acela înţelegem că este şi a fost mereu în puterea noastră să facem asta. Stanislav Grof, relatează în cartea sa Când imposibilul devine posibil câteva asemenea episoade remarcabile.

Ieşirea din cerc

Vă invităm să experimentaţi. Începeţi cu lucruri pe care le consideraţi mai puţin importante. Cineva drag v-a spus o vorbă urâtă. V-aţi înfuriat ori doar v-aţi întristat, nu contează. Tristeţea este doar o furie tăcută, o otravă care macină în interior – nu aruncăm cu otravă asupra celuilalt dar aruncăm asupra nouă înşine. Dacă durerea apare lăsaţi-o să fie, aveţi curajul de a o trăi în acea clipă cu toată fiinţa. Simţiţi-i consistenţa, pătrundeţi-o, daţi-vă voie să o cunoaşteţi. Respirați-o în voi. Veţi observa că nu este decât o energie, energia unui gând care vine şi pleacă. Îngăduiţi-i să existe dar nu vă agăţaţi de ea. Permiteţi-i să treacă. Dacă vă doare, plângeţi. Dacă sunteţi furioşi mergeţi undeva unde nu vă aude nimeni şi ţipaţi, fără a îndrepta furia spre nimeni. Lăsaţi-o doar să iasă, să se transforme, daţi-i drumul. Sau dansaţi. Sau faceţi orice credeţi că vă poate elibera. Vărsaţi afară suferinţa şi lăsaţi universul să o transforme. Priviţi-o şi convingeţi-vă că nu are o consistenţă solidă. Nu are cum să lase urme. Nu vă aparţine şi nu îi aparţineţi. Nu o legaţi atunci inutil de voi.

Făcând asta, veţi observa că există întotdeauna o graniţă, un punct până la care energia se descarcă şi de la care încolo începeţi să o alimentaţi din nou.

Rămâneţi atenţi şi aveţi încredere în ceea ce simţiţi. Adesea oamenii fac acest exerciţiu de descărcare dar, ne fiind deplin conştienţi, nu se opresc în momentul în care s-au golit. Ei continuă să se lamenteze şi sfârşesc prin a se alimenta cu şi mai multă furie sau tristețe. Până în acel punct energia curge natural, firesc, provine direct din sursă şi este proporţională cu aceasta. Când ea s-a descărcat, o clipă sunteţi din nou curat, liber. Intervalul dintre o expiraţie şi o inspiraţie mintea voastră este nepoluată, sunteţi complet gol, sufletul vostru nu poartă nici o încărcătură. Învăţaţi să descoperiţi acel punct şi nu treceţi dincolo de el. Nu hotărâţi atunci artificial că durerea trebuie să continue. Când simţiţi că a sosit clipa, opriţi-vă exact în acel punct, înainte să deveniţi din nou, voi înşivă, sursa propriei suferinţe.

Atunci magia se produce. Privind în ochii celui care v-a rănit mai devreme veţi fi surprinşi să îl descoperiţi curat şi gol de orice judecată, strălucind de o frumuseţe crudă pe care poate nu aţi mai observat-o niciodată. Ea era mereu acolo dar între voi şi celălalt gândurile formau o ceaţă atât de densă încât ochii voştri nu reuşeau să o perceapă. Acum nimic greu nu mai atârnă între voi iar energia curge liber de la inimă la inimă. Nici o judecată, nici o teamă, nici o durere. Acum învăţaţi prima dată să priviţi cu inima iar inimile voastre vor crea o punte.

Obişnuinţa de a privi la noi atunci când mintea caută în afară ne va elibera. Observăm cum nu ceea ce ni se întâmplă cât vraja pe care o punem asupra experienţelor noastre e cea care ne leagă. Nu e vorba de a nu ne feri atunci când suntem în pericol. Nu e vorba despre ignoranţă, nu e vorba despre a ne lăsa înşelaţi. Nu e vorba despre a accepta prosteşte să ni se facă rău. E vorba doar despre a folosi conștient conflictele din viața noastra ca pe o oportunitate de a ne cunoaște și a ne deshide, de a ne recăpăta puterea și demnitatea de creatori ai propriei vieți, de a nu ne mai victimiza și provoca singuri durere și de a nu ne condamna să cărăm cu noi aceste energii, uneori la mulţi ani după ce numai amintirea a rămas din evenimentul traumatic. De aici apare înțelegerea profundă a faptului că în esență nu avem nimic de iertat, că greșeala este cu adevărat o iluzie, că, din perspectiva Totalității care suntem, nu există așa ceva. Nimeni nu a greșit vreodată nimănui. Cu adevărat e doar un joc, un joc al îmbrățișării depline a Infinității, Aici și Acum.

Iertarea ca recâştigare a dreptului la viaţă

Inima noastră nu ştie ce e durerea. Inima noastră nu are nevoie de vindecare. Atunci când, fie şi numai în joacă, îndrăznim să nu ne mai identificăm cu durerea, ea dispare. Ne simţim din nou liberi şi fericiţi, ca şi cum o enormă greutate ni s-a ridicat de pe inimă. Inima e acolo, suferinţa nu. Înţelepciunea inimii ne şopteşte că ea nu a fost niciodată acolo decât ca o proiecţie a minţii noastre, că mintea a inventat-o, a plasat-o peste noi şi a decis cât timp e oportun să o cărăm. Să ne amintim graiul tăcut şi răbdător al inimilor noastre. O clipă, când mintea e în pace, inima cântă.

Auzim adeseori că numai Dumnezeu poate ierta. Dar cine este acest Dumnezeu neînduplecat, ale cărui legi, străine de fiinţa noastră, ne populează coşmarurile cu păcate, pedepse, karma, iad? Inima ne spune că e în puterea noastră să iertăm orice, să transformăm orice – şi prin asta să întrupăm propria noastră esenţă divină. Cruţându-ne de suferinţe inutile şi interminabile, redându-ne nouă înşine şi celorlalţi dreptul la fericire și iubire, redandu-ne libertatea fundamentală, aflăm că divinitatea nu este o lege ci un dans. Noi suntem acel dans.

Vremurile pe care le trăim nu sunt grele, nu sunt dureroase în sine. Dimpotrivă, atunci când norii minţii se împrăştie spre a lăsa loc ochilor inimii să vadă, ne amintim că tot ce trăim acum, tot ceea ce în mod obişnuit numim provocări şi transformări dureroase, nu sunt decât împlinirea căutărilor noastre de multe vieţi, tot ce am construit pas cu pas: drumul către noi înşine.

Nu e o apocalipsă, sunt zorii vieţii noastre depline, nu sunt vremuri de doliu ci de celebrare. Iar dacă doare este pentru că încă nu ne-am obişnuit cu libertatea, cu iubirea și bucuria, după atâtea şi atâtea existenţe de conflict, de războaie, de lupte, de încrâncenări. Încă nu ne vine să credem că e atât de simplu şi – mai ales – că este dreptul nostru din naștere și chemarea noastră cea mai profundă să fim liberi și scăldați în iubire. Să simţim cu inima acel loc din noi care e mereu în pace, pe care l-am tot acoperit de lupte şi zbateri şi care acum începe să iasă la lumină. Cât de lung şi de dureros va fi acest proces – asta numai noi decidem. Cu cât ne abandonăm mai mult acestor transformări, cu cat ne relaxam mai mult in ele, cu atât le creăm spațiu să ne miște mai în profunzime.

Gabriela Cepariu

PS by Agnis

În spatele cuvântului "iertare", în accepţiunea lui obişnuită, aşa cum ne-a picurat-o în urechi biserica, există ideea ca avem ceva de iertat. Nu avem nimic de iertat, pntru ca ceilalţi nu sunt decât oglinzi. Nu iertăm în ceilalţi ceea ce nu suntem să iertăm în noi înşine. Iertarea deasemeni implică judecata că celălalt a greşit cumva. În marea Realitate a Spiritului, nimeni nu poate greşi cu nimic.

Cu textul Gabrielei iniţiem astăzi deschiderea Călătoriei Inimii pentru prietenii acestui spaţiu al Noii Conştiinţe. Trimiteţi-ne textele voastre. Pe acelea despre care consideraţi că ating teme fundamentale şi care credeţi că se potrivesc cu acest spaţiu. Deasemeni trimiteţi mărturiile voastre despre transforarea interioară şi despre experienţele de conştiinţă extinsă pe care le-aţi trăit. Ar putea folosi şi altora.

Cât despre iertare, va fi unul din punctele importante pe care îl vom atinge la întâlnirea noastră de maine când vom vorbi despre transformările conştiinţei şi despre parcursul interior al unei bune părţi din umanitate, în aceste vremuri. Vă aşteptăm deci maine, 14 decembrie, orele 18.30, în sala de festivităţi a şcolii 179 din Bucureştii Noi, visavis de Parcul Bazilescu, pentru o întâlnire cu Horia Ţurcanu şi Elena Francisc, în care vom discuta despre marile transformări prin care trecem cu toţii.

Găsiţi informaţii despre workshop-urile si serile noastre experiment, pe site-ul Asociatiei de Terapii Transpersonale (www.transpersonal.ro)




Comentarii mai vechi (23)

..un razboinic se consuma pe sine , arde mistuit de un fel de combustie interna care nu-i da pace, care ii fura linistea care il orbeste amagaindu-se cu iluzia unei efemere satisfactii...un razboinic e macinat de suferinte intrinseci , de lipsa increderii in sine, de dorinta de a-si demonstra in permanenta siesi ca e cel mai puternic, ca nimieni nu e ca el...un zbucium , o iluzie a puterii...nu, multumesc...am fost acolo...., nu multumesc, prefer sa invat sa intorc obrazul celalat si sa iert, dar mai intai sa invat sa ma iert pe mine...apropo, un razboinic nu se iarta pe sine niciodata! cu drag, miha...o fosta razboinica mihaela în 12.12.2010

Ca idee...cat de bine ne simtim atunci cand cineva ne cere iertare,SUBLIM !!!Se pare insa ca acest cuvant este cel mai greu de rostit!Fireste, este chiar examenul suprem al constiintei noastre ce ne leaga de sentimentul unei iubiri imaculate,perfect armonice in contrast cu conditia noastra decazuta,tributar materiala si egocentrica(hai sa fim baremi sinceri si realisti in fond)Iata de ce se insista atat de mult in crestinism pe tema miluirii si iertarii. darius în 27.12.2010

Se poate face poezie din orice sistem de credinta si de multe,foarte multe ori ,suferinta a fost cantata,innobilata in cuvinte alese,ridicata chiar la nivel de valoare.Atata timp cat nu-ti simti prezenta,cat nu ai incredere in ceea ce esti,vei recomanda ruga catre ceva iluzoriu,vei recomanda asteptarea ca altcineva dinafara ta sa te mantuiasca,dar astfel vei prelungi aceleasi suferinte de veacuri si vei avea o atitudine lasciva,neancrezatoare. "Tatal" nu are nevoie de nici o iertare;numai sfatuitorii intemnitarii in suferinta au indus in inimile ascultatorilor credinta in nevolnicie,nemerit,pacat.E drept ca au facut-o cu acordul nostru;astfel ne-am ajutat sa persistam in uitare,pentru a scormoni cele mai adanci tainitze ale suferintei.Frica sadita in sufletele oamenilor a lucrat dibace ,s-a prezentat in mii de ipostaze (de foarte multe ori magulitoare),in asa masura,incat a reusit sa fie chiar slavita si cantata.Obedienta a capatat renumele de "bun crestin" si lipsa valorii de sine ,deci,luata drept calitate si,bineanteles,transformata in norma sociala. Oricare "calitate" stabilita in vederea obtinerii unor "supusi" (si asta fac toate legile sociale),daca o privesti multifatetat,observi ca se bazeaza pe hipnoza in care omenirea se invarte de veacuri,prinsa cantr-o capcana in care nonvaloarea este ridicata la rang de "inestimabila valoare". Am auzit de curand remarca unui tanar,referitoare la parintii si bunicii lui cu care nu reusea de nici un fel sa stabileasca o relatie amiabila:"Astia sunt de pe alta lume,o lume speriata in care eu nu pot trai;am impresia ca sunt niste caricaturi,niste masti de groaza.Din orice ei fac o catastrofa" Da,o lume anacronica si defetista a realizat "dreapta credinta",care a vrut sa obtina de la credinciosi pozitia de "drepti!" si "capul plecat,sabia nu-l taie" si ei,ca minunati creatori, au si cantat in dulce grai aceste...innaltatoare pozitii. NUMAI NASTEREA HRISTOSULUI IN OM, IL POATE SCOATE PE ACESTA DIN HIPNOZA. Si pentru ca e momentul sarbatoririi acestui eveniment :NASTERE USOARA ! Lucica în 25.12.2010

Cand a fost ultima data cand v-ati razbunat? Razbunarea este intr-atat de dulce. Sa vezi cum se crapa pamantul de sub vechii demoni care au crezut ca v-au confiscat destinul pe vecie... Sunteti prea "hippy" :) Acest concept de iertare, de fapt de ignorare a existentei unei probleme in sine, vadeste o lipsa de spirit combativ. Un razboinic nu uita si nu iarta, un razboinic ia ce i se cuvine si schimba ce nu ii place. Un razboinic porneste la lupta si impotriva oricarei sanse de izbanda. Un razboinic va merge pana la capatul lumii, oricat de departe si oricat de mult ar dura, pentru convigerile sale. Nu am sa imi cer scuze pentru acest mesaj :) Lumea nu se schimba, lumea este si va fi la fel, nu mai asteptati 2012 sau oricare alta data fatidica. Vibram la acesta frecventa fiindca trebuie sa ne invatam lectia. Nu va fi aici niciodata un paradis, nici chiar unul transcendent. Va fi materie si suferinta. Vor fi cei puternici care ii vor rapune pe cei slabi, si va invata fiecare ce-o vrea din asta. Experienta este cea mai valoroasa indiferent de rezultat. Un leu nu este malefic fiindca ucide un pui de antilopa pentru hrana. Arta nu e malefica ...e arta ...e creatie. Suntem niste tineri creatori la cresa universului :) Ce stim noi despre bine si rau? Eu zic ca e bine ca i-am ucis pe nazisti si la fel de bine a fost ca am stiut, tot prin violenta sa iesim in strada la o revolutie (pardon, insurectie ;) si poate la fel de bine va fi daca ii bagam in streang pe baietii astia care ne conduc acum ...si la fel va fi si gotterdammerung-ul. Sa iertam? Un concept desuet... Perfect în 11.12.2010

N-am nici o vina,nici un pacat;am experimentat ,deci nu am nimic de iertat. Binecuvantez fiinta ce umbla pe pamant imbracata cu forma omeneasca !Pentru a putea ramane aici in aceasta cea mai lenta miscare a energiei,care constrange,a renuntat la a auzi total,a vedea total...a simti total,acordandu-se cu lentoarea miscarii.Stiind acest lucru,constientizandu-l,omului nu-i ramane decat sa admire...rezistenta,tenacitatea lui ,care sunt dovezi ale dedicarii creatorului care este, in vederea extinderii creatiei.Cum ai putea sa mai condamni un orb ca nu merge drept la tinta ?Cum ai putea sa condamni un mut ca nu e explicit in vorbire,sau,un surd ca nu te asculta?Spun acestea pentru a face o analogie intre asa-zisele handicapuri omenesti (experiente personale binecuvantate)si starea de limitare aleasa constient, in care am plonjat.Admirabila ingeniozitate !-iti spui cand deschizi larg simturile (care erau mereu inauntru,dar sigilate in vederea reusitei experientei)si aterizezi cu tot ce esti aici in forma.Accepti totul asa cum este si...cuvantul "iertare" devine ...inutilizabil,ramanand pentru posteritate in arhiva de...curiozitati. Lucica în 13.12.2010

iertare = lasa le sa plece sentimentul de importanta de sine care ne conduce egoul genereaza aceste exagerari ale diverselor ganduri ce genereaza emotii noi le cream dandu-le atentie... noi avem si mecanismul de a scapa de ele foarte bun acest reminder indio în 13.12.2010

cel mai bun razboinic e cel ce nu-si scoate sabia din teaca......defapt ce avem de iertat? nimic....caci nu exista bine si rau exista doar un intreg, un intreg numit viata.........cel puternic il doboara pe cel slab dar cel slab este intodeauna cel puternic......sa ne iertam pe noi? de ce sa ne iertam? de acele experiente prin care evoluam? poate ca ar trebui sa ne trezim, sa ne cunoastem cu adevara....sa dam ochi in ochi cu noi....sa trecem mai departe ...suntem animale neterminate, evoluam in fiecare zi , cu fiecare experienta....sa avem curajul sa putem lasa in urma vechil sisteme.....suntem fiinte divine ......de ce ore suntem fricosi cand suntem nemuritori......????!!!! ionut în 14.12.2010

Pentru mine, singura forma de Iertare este ACCEPTAREA... Ela în 14.12.2010

Am fost parasita si nu pot sub nici o forma sa trec peste asta. L-am iertat, dar nu ma pot ierta pe mine. In momentul de fata nu pot decat sa sufar si sa plang. Nu stiu cum voi putea merge mai departe in viata... Eugenia în 16.12.2010

l-ai iertat pt ca iti era dator? si-a platit datoria? tu te simti datoare fata de tine de nu poti sa te ierti? indio în 17.12.2010

INSASI CUVANTUL ,,IERTARE,, E O MANTRA . DACA ROSTESTI IN INTERIOR ,,IERT;IERT,IERT...,,FARA A TE GANDI LA CEVA SAU CINEVA ,VEI OBSERVA CA VEI OBTINE O STARE DE MADITATIE,O PAUZA INTRE GANDURI.DISPARE EGO-UL PENTRU O CLIPA.incercati! Maya în 19.12.2010

Oriunde frunza cazuta ar cutreiera, de vant purtata prin lumea larga ,ea tot copil al acelui copac ramane! A cere sincer cuiva iertare,ce nobil lucru,gura de aur,ce lumi subtile si profunde in inima noastra atunci razbat,suprimam mandria,superbia sinelui orgolios si egoist si chiar deschidem o ferestruica catre Inima celesta ce-si striga necontenit chemarea. A cere Tatalui iertare,pentru crestini e tot una cu a bea apa,sau a respira!!!Pur si simplu simti lucrul asta din toti rarunchii tai,e daltuit in inima ta!Nu neaparat pentru ca ai remuscarea vreunui pacat,ci pur si simplu striga impetuos in sangele tau dorinta de ruga fierbinte. Aveti libertate sau libertinaj? Aveti Stapan?sau sunteti stapanitori? Voi va uitati la copac si spuneti "ce copac frumos! exista insa si versiunea "Doamne!...ce copac frumos."Cata diferenta!!! PS:am citit articolul. darius în 21.12.2010

la mine nu stiu cum ..sunt intre razboi si peace maker dar de ceva timp tind spre peace maker.Am niste stari catoedata dar se accentueaza cum timpu cand efectiv cand cineva vrea sa faca rau sau e nervos parca reusesti sa percepi ce sta in spatele nerviilor si atunci nu mai am cum sa ripostezi..parca nu stiu ..apare compasiunea. Cred ca e o experienta deosebita sa poti sa ajungi asa intr-o stare cum e descris in articol.Sper curand si eu sa ajung cu constiinta acolo.´ ana în 21.12.2010

A Zoli în 24.12.2010

Drumul catre libertate trece prin mine. Zoli în 24.12.2010

razboinicul luminii arde pentru altul...dar ramane in centrul atentiei.Nu doreste sa demonstreze doar sa arda, scopul lui este viata.Iertarea nu este o arma doar o amagire a intunericului ...adevarata arma este iubirea adversarului.Setea pentru arma adevarului, Iubirea declanseanza lupta. Zoli în 24.12.2010

Iertarea este intr-adevar un miracol. Iertarea este cel mai mare exemplu de iubire. In lumea mintii in care traim, ne ciocnim inca de persoane care parca traiesc numai pentru a se razbuna, pentru a-si propaga egoul si orgoliul asupra celorlalti, pentru a-si obtine o falsa maretie, calcand peste "cadavrele" si inimile celorlalti. Invaluindu-i cu iertare, si fiind covinsi ca acesta este doar maretul nostru drum, maretul nostru plan divin, pe care ni l-am trasat singuri inainte de incarnare si uitare, obtinem pacea mintii si linistea inimii. Inima noastra este, cu adevarat, plina de iubire, este parte din dumnezeul tuturor lucrurilor, inima noastra propaga valuri infinite de iubire si iertare, din infinita liniste a sufletului. Ioana în 11.01.2011

ce-ar fi daca n-ar exista nimic de iertat? daca nu ar exista nimic sa fie condamnabil? poate ca ceea ce din perspectiva umanului pare o eroare, din persectiva spiritului nu este eroare, caci toate lucrurile sunt perfecte asa cum sunt. marile razboaie in care mor milioane de oameni, din perspectiva spiritului nu sunt o crima impotriva umanitatii, pentru ca in realitatea spiritului nimeni nu moare cu adevarat vreodata. nu e decat un joc crud prin care umanitatea invata valoarea vietii incarnate. dar nu e decat un joc, o experienta a spiritului. din aceasta perspectiva se naste adevarata compasiune, care nu judeca niciodata, indiferent de experienta, care onoreaza orice experienta stiind ca, oricum ar parea din perspectiva umana a judecatii, din perspectiva a ceea ce suntem cu adevarat nu exista ceva de iertat, pentru ca nu exista nici o eroare. agnis în 11.01.2011

Iertarea sub orice aspect,te elibereaza de tensiunea interioara.Eu am simtit fericirea iertarii. edith tataru în 13.01.2011

Mi se pare ca fiecare trebuie sa isi descopere singur drumul... Atunci cand ceri unei persoane care trece prin traume generate de X persoane sa ierte doar pt ca tu crezi ca e bine si tu ai descoperit aceasta mantra/ solutie/ atitudine/ cuvant/calatorie/etc prin yoga, reiki, ayahuasca, yage, shamballa,sufrologie, si ce o mai fi mi se pare incorect! Articolul e ok pt cei care au parcurs mai mult de jumatate din drum, desi prea lung si repetitiv si plictisitor! Si o inteleg perfect pe Eugenia...draga mea tu vei reusi sa treci de toata situatia asta TU SINGURA asa cum consideri tu ca poti, vei gasi o solutie! Si mai mult il inteleg si pe PERfect...fiecare are propria sa viziune! aniela în 14.01.2011

Perfect! Ignat Cosmin în 14.02.2011

Referitor la acel moment de golire, la punctul 0 care, de fapt, e punctul mereu prezent, dar neconstientizat: aseara, in timpul unei puternice descarcari prin plans, dupa cateva clipe in care credeam ca durerea ma va ucide (desi stiu ca asa ceva este imposibil, in acele momente sensibilitatea la durere e uriasa)mi-am permis sa "plang altfel". Sa plang constient. Sa las durerea sa traiasca prin mine. N-a fost prima data cand am incercat, insa a fost prima data cand am reusit sa ajung la acel "altfel". Readucandu-ma constant in Acum, repetand cu voce tare de cateva ori "acum, acum, acum" fara niciun alt gand care sa ma tulbure, s-a intamplat minunea. Totul a devenit o mare de liniste. Intreg corpul meu era ca si adormit, insa nu era acea sleire de putere pe care o avem uneori in urma unei astfel de trairi puternice. Corpul meu era calm si linistit. Lacrimile curgeau din inertie. Iar inima mi se usurase. Brusc. Nu stiu cand voi ajunge la acceptare, la detasare, la non-atasament, la Mine...Insa stiu ca acum traiesc altfel suferinta si durerea. Iar articolul de mai sus a venit in cel mai potrivit moment. Iulia în 25.09.2011

multumesc, iulia, pentru curajul impartasirii tale. acceptarea in ultima instanta e o chestiune de alegere personala. in clipa in care ne acceptam pe noi insine, complet, asa cum suntem, viata noastra se deznoada fara nici un efort. h agnis în 28.09.2011

"Călătoria Inimii este o călătorie spre trăirea propriei Divinități. O Călătorie spre Conștiență și percepție. Nimic nu rămâne ascuns. Totul este revelat din Inconștient"

HEFT

Workshop / Eveniment

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Tag cloud

Cărți relevante

Fluturele Negru Fluturele Negru

Prin această carte, doctorul Richard Moss ne lansează, pentru fiecare dintre noi, o invitație către SCHIMBARE, consacrându-ne viața Vitalității Radicale prin Întregirea Ființei care suntem.Transformarea ...

Deplina Conștiență Deplina Conștiență

Starea de Conștiență integrală ne este accesibilă în orice moment. Singurul lucru care ne desparte de această Conștiență deplină este neîncrederea profundă în noi înșine. Această ...

Călătoria Inimii Călătoria Inimii

Un Maestru a spus: “Adevărul vă va face liberi”. Şi un altul: “Adevărul vine înaintea Iubirii”. Această carte este despre Adevăr, Libertate şi Iubire. Un triunghi magic şi ...

Bebeluși Deștepți Bebeluși Deștepți

Felul cum sunt trataţi copiii în primii lor ani de existenţă are o influenţă decisivă şi de durată.Fiecare transformare personală prin Conștiență schimbă Conștiența întregii lumi. Din ...

Moartea, stadiul final al dezvoltării Moartea, stadiul final al dezvoltării

După Despre moarte şi a muri de aceeaşi celebră cercetătoare la frontierele experienţei umane, dr. Elisabeth Kubler Ross, iată o nouă capodoperă în această serie de autor: Moartea, stadiul final ...

Workshopuri relevante

Arta Ascultării Atente Arta Ascultării Atente
 20 septembrie - 20 octombrie O Călătorie Ghidată de AmmaRa, de deschidere a acestei  explorări interioare de 30 de zile. 20 septembrie. 28 de mesaje și meditații zilnice ghidate de AmmaRa, ...

Practica Puterii Feminine Practica Puterii Feminine
Dacă ai nevoie de susținere, de conținere, de un loc în care să te simți auzită și ascultată, un spațiu în care să-ți dai voie să devii femeia care ești menită să fii, te invit să-ți ...

Atingerea Vindecătoare a Ființei Atingerea Vindecătoare a Ființei
Mulți au auzit despre dimensiunea vindecătoare a atingerii, dar puțini cred că aceasta face parte din natura adâncă a Ființei fiecăruia. Vindecarea prin atingere este, de fapt, o vindecare prin Conștiență, ...

Maestrul Interior Maestrul Interior
Cea mai profundă dar și cea mai provocatoare dintre abordările Școlii Maestrului Interior, desprinsă din Practica Prezenței, precisă, rafinată, revelatoare – Maestrul Interior ARC, erupe într-un ...

Dansul Inimii