rubrica Viaţa cu ştampila în pumn - suferinţa dualităţii

Publicat la 12.05.2017 Comentarii

Olivia Sabău

Am crescut cu “ştampila” bine strânsă în pumn pregătită să o aplic, în sinea mea sau verbalizat, dar la fel de “contondent”, oricui nu intra în şablonul unui “bine” a cărui geneză nici măcar nu mi-o amintesc.

Totul s-a împărţit în lumea mea, pentru mai mult de 35 de ani, în “bine” şi “rău”. De-a lungul timpului formele pentru  “bine” şi “rău” s-au rafinat, graniţele au primit fineţe, mă felicitam că pot gestiona multe nuanţe de gri, dar gândirea preponderent duală am păstrat-o ca pe o comoară de preţ, ferm convinsă de obligativitatea investiţiei de energie în a manifesta “magnificul” meu sistem de valori.

Abia dupa ani întregi de discomfort care a generat întrebări, cărora nu le dădeam de capăt cu nici o acrobaţie a logicii de tip cauză – efect, am început să intuiesc că tocmai hrănind etichetele rezultate din judecată, tocmai hrănind acea separare netă a mea de ceea ce etichetam drept “rău” (cu nuanţe iscusite de “nepotrivit”, “neadecvat”, “de evitat” etc), de fapt dădeam densitate, dădeam consistenţă fenomenului pe care îl respingeam. Și încă de ceva timp am avut nevoie ca să încep a întrezări şi a recunoaşte că judec cel mai mult tocmai ceea ce îmi refuz mie, ceea ce consider de neadmis la mine şi pentru mine: de exemplu îmbrac cu uşurinţă straiele rolului de “salvator”, care îmi este foarte familiar, îndreptând o judecată cu nuanţe variate de asprime şi superioritate asupra manifestărilor de “victimă”, strivind uneori sub “ştampilă” chiar lacrimi izvorâte dintr-o autentică vulnerabilitate; poate rolul în care alunec e cel de “fată bună”, judecând ceea ce etichetez a fi “egoism”. Iar judecata aceasta de foarte multe ori e îndreptată chiar asupra mea, simţind vinovăţie pentru momentele în care, de exemplu, cred că am manifestat ceea ce consider slăbiciune sau egoism.

Nu ştiu cum e la alţii, dar la mine aceasta gândire duală având drept consecinţe închiderea în faţa celuilalt, cel care e “obiectul” judecăţii, şi trasarea unei suprafeţe nete de separare menite să mă pună la adăpost de durerea pe care celălalt mi-ar provoca-o prin comportamentul său... e tocmai sursa durerii. Nevoia fundamentală de conexiune cade în plan secundar, aparent depăşită de frica de durere, opacizând spaţiul relaţiei ce nu poate funcţiona în lipsa transparenţei.

Judecata, etichetarea reprezintă un decupaj dur al unei linii înguste, sărace şi sterpe din integralitatea vastă a unei alte fiinţe. Pretenţia că aş şti cum e celălalt pe baza unei fărâme de realitate ignoră multiplele straturi de profunzime şi dinamica de continuă evoluţie a celuilalt în fiecare nou moment. Judecata ignoră chiar momentul prezent, fiind bazată pe un context dintr-un moment trecut.

Aceasta e una dintre multele revelaţii pe care le-am avut pe parcursul experienţei din Școala Maestrului Interior. Îmi amintesc urna de “etichete” pe care o umpleam încă sistematic în primele module, apoi cum uşor-uşor am prins a întrezări anvergura sferei de integralitate a unei Fiinţei dincolo de o infimă etichetă.

Poate am tangenţă cu cineva care e membrul unei grupări (de exemplu un partid) ce manifestă comportamente cu care nu rezonez. Primul impuls ar fi să mă poziţionez net: gruparea e “rea”, membrii ei sunt “răi” ... sau, dacă mi-am rafinat poziţionarea, voi considera comportamentul celor din grupare ca fiind “rău”, fără a face referire la persoane, pentru că (nu-i aşa?) am mai evoluat.

Aceeaşi persoană se comportă ca părinte în moduri care mă umplu de admiraţie de fiecare dată când asist la o scenă de familie. Deci, în logica duală a “ştampilei”, manifestă un comportament “bun”.

Apare dilema: să mă închid sau să mă deschid faţă de această persoană ? O pot privi cu transparenţă în integralitatea sa ? Ori mă servesc din relaţia cu această persoană doar cu “bucăţile” uşor digerabile, respingând ceea ce mă solicită să manifest acceptare (nu aprobare) şi empatie ? Pot să percep vastitatea acelei Fiinţe dincolo de diversele roluri pe care le joacă în diverse contexte ? Pot să aleg a schimba eu ceva în modul de relaţionare cu această persoană, în loc de a seta aşteptarea ca celălalt să-şi schimbe comportamentul pentru a se conforma şablonului pe care l-am definit drept “bun” ?

În trecut mi-am împărţit bunicii în două tabere: bunicul văduv care ne trata pe toţi nepoţii la fel, ne ducea la ştrand, ne gătea, la fiecare pensie ne dădea câţiva lei să avem “bani de buzunar” – el a fost toată copilăria mea “bunicul bun”; în cealaltă tabără era perechea de bunici care credeam eu că mă ignoră, auzindu-mi chiar acel bunic, pe când aveam vreo 4 ani, rostind că nu e vreo pagubă dacă eu mor, că mama poate să facă atunci “alt plod” – ei au fost pentru mine timp îndelungat “bunicii răi”. Abia după mulţi ani mi-am pus problema că de fapt fiecare a manifestat ce a putut, după resursele sale, că poate “bunicii răi” n-au aflat vreodată ce e o mângâiere, n-au cunoscut deschiderea şi nici iubirea, au trăit vremuri de pribegie, şi-au trăit viaţa într-un anumit mediu, cu anumite condiţionări culturale, poate chiar au făcut faţă unor situaţii în care oamenii nu mai aveau resurse să plângă prea mult pentru moartea unui copil, trebuiau să treacă repede peste şi să răzbească mai departe.

Oare cum ar fi fost relaţia cu aceşti “bunici răi” dacă aş fi avut deschiderea să-i îmbrăţişez cu adevărat măcar o dată ? Nu voi mai afla, toţi bunicii mei şi-au încheiat călătoria în care ne-am întâlnit în aceste roluri. Pot însă reaşeza altfel în mine această experienţă, pentru a-mi aminti că am puterea de a mă raporta în orice moment într-un mod nou la celelalte relaţii din viaţa mea.

Cândva am împins limitele unei rupturi până la a refuza apelurile, a bloca adresa de e-mail şi a evita locurile frecventate de cineva. Pusesem eticheta de “hărţuire” pe orice semn venit din partea celuilalt, devenise “rău”. După mai mulţi ani am început să întrezăresc durerea sau frica din spatele furiei, nevoia fundamentală de conexiune a celuilalt, ce s-a trezit cu un vid acolo unde crezuse într-o prezenţă sigură. Aveam de ales între a lăsa acel crâmpei de viaţă sub un capac de plumb sau a deschide capacul şi a limpezi spaţiul relaţiei. Vrând-nevrând suntem într-o reţea de inter-conexiuni cu cei care intră în vieţile noastre, fiecare a venit pentru a ne revela ceva. Deschiderea, ascultarea, autenticitatea pe care am ales să le manifest mi-au arătat ce potenţial surprinzător de schimbare a texturii unei relaţii se poate astfel crea. Acest potenţial nu e o garanţie pentru o relaţionare de calitate, dar e necesar pentru a iniţia orice schimbare.

Chiar acum, în timp ce scriu aceste rânduri cineva mi-a scris într-un mesaj “sa înnoptat” ... şi ştampila binecunoscută se ridică să-şi facă avânt ... 1,2,3, “agramat” ... e gata să proclame într-un joc exersat îndelung ... doar că acum pot alege altceva, pot lăsa spaţiu de ascultare dincolo de lipsa sau prezenţa unei cratime, un detaliu care, privit cu inima şi nu disecat mental, e chiar derizoriu. Imediat după ce am ales să ascult cu deschidere, disipând primul reflex de judecată, am primit şi mesajul corectat “s-a înnoptat” ...  Observ şi un mecanism subtil în care, odată constatată “eroarea de judecată”, alunec în sentimentul de vinovăţie, continuând practic atitudinea duală “bun” – “rău” .

O astfel de experienţă “banală” (oare chiar e ceva banal in viaţă, atunci când aleg să trăiesc cât mai conştient ?) îmi arată o dată în plus că viaţa poate fi mult mai simplă şi în acelaşi timp mult mai bogată când deschid pumnul, dând drumul “ştampilei” în ţărână, iar palma o întorc blând spre cer, primind clipita de odihnă a unui fluture...

Îmi amintesc deseori citatul primit în dar cu ceva vreme în urmă: “do you want to be right or do you want to be happy?” (mulţumesc, AmmaRa). O întrebare care mă ajută să salt o treaptă pentru o privire nouă de multe ori când risc să alunec în judecată, conflict, furie...

Ar fi nerealist acum să-mi setez aşteptarea de a nu mai aluneca vreodată în judecată faţă de mine sau faţă de alţii (ceea ce revine de fapt tot la o judecată faţă de mine, judecând de fapt ceea ce nu îmi permit mie). Diferenţa acum e că, odată ce am conştientizat alunecarea în judecată, pot face alte alegeri, pot reveni la perspectiva mai largă asupra unei fiinţe şi a unui context, pot dilua şi disipa suprafeţele de separare, pot alege curajul de a reveni la deschidere şi transparenţă.

Atitudinea de deschidere şi transparenţă nu implică neapărat a aproba comportamentul sau perspectiva celuilalt, ci a valida dreptul lui de a avea propria perspectivă, mă ajută să exprim observaţii în locul judecăţilor, îmi facilitează să simt conexiune, să simt Împreună în locul separării, crescând şansele unei relaţionări mai pline de bucurie.

Impulsul spre judecată şi atitudinea de închidere sunt manifestări ale egoului, pe când Maestrul Interior observă, se observă, poate alege a rosti observaţiile pentru a aduce claritate in spaţiul unor relaţii, păstrând totodată deschiderea.

Faţa umană poartă un mister şi este punctul de expunere al misterului vieţii individuale. Este punctul în care viaţa privată, interioară a persoanei iese la suprafaţă în lumea anonimă. În timp ce restul corpului este acoperit, faţa este goală. Vulnerabilitatea acestei goliciuni este o profundă invitaţie către înţelegere şi compasiune. Faţa umană este locul de întâlnire a două necunoscute: infinitatea lumii exterioare şi lumea interioară, neexplorată, la care numai individul are acces. Aceasta este lumea nocturnă ce zace în spatele chipului. [...]

Unul dintre cei mai mari inamici ai apartenenţei spirituale este egoul. Acesta nu reflectă forma adevărată a individualităţii persoanei. Egoul este identitatea falsă, născută din frică şi nevoie de apărare. Egoul este o crustă protectoare pe care o clădim în jurul sentimentelor noastre. Este creat din timiditate, lipsă de încredere în alţii şi lipsă de respect pentru propria persoană. Unul dintre cele mai mari conflicte din viaţa omului este acela dintre ego şi suflet. Egoul se simte ameninţat, e competitiv şi stresat, pe când sufletul este atras de surpriză, spontaneitate, de tot ce este nou şi proaspăt. Adevăratul suflet are umor, ironie şi nu se prea ia în serios. Evită ceea ce este repetitiv şi plictisitor. Imaginea izvorului, făcându-şi drum prin pământul dur şi uscat, este o imagine ce ilustrează perfect prospeţimea ce se poate naşte în sufletul care rămâne deschis în faţa experienţei.”

John O’Donohue – Anam Cara




"Calea Maestrului Interior este calea regală a percepției integrale a Realității. Este calea Conștienței, care schimbă complet raportul cu noi înșine și cu întreaga experiență numită Realitate."

HEFT

Workshop / Eveniment

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Tag cloud

Cărți relevante

CĂLĂU ŞI VICTIMĂ CĂLĂU ŞI VICTIMĂ

Cine a cercetat mai adânc profunzimile sufletului ştie că nu ura ci teama este opusul iubirii. Teama, ca închidere în sine, ca zid ridicat în jurul unui eu mic, limitat, neputincios, ...

Deplina Conștiență Deplina Conștiență

Starea de Conștiență integrală ne este accesibilă în orice moment. Singurul lucru care ne desparte de această Conștiență deplină este neîncrederea profundă în noi înșine. Această ...

Iubiri perfecte, relaţii imperfecte Iubiri perfecte, relaţii imperfecte

Totul în viaţa noastră este relaţie, iar calitatea relaţiilor pe care le avem dă în cele din urmă culoarea întregii noastre vieţi. Măsura în care relaţiile noastre sunt pline de ...

44 44

În mod straniu dar magic, această primă carte purtând semnul Călătoriei Inimii este o carte de poezie. Dar mult mai mult decât atât. Este o poveste de dragoste între oameni care-și ...

Ne putem lua rămas-bun de mai multe ori Ne putem lua rămas-bun de mai multe ori

Ultima carte a lui David Servan-Schreiber. După 19 ani în care a reprezentat speranţa tuturor acelora care se confruntă cu cancerul, autorul celebrelor „Vindecă” şi „Anticancer”, ...

Workshopuri relevante

Programul educațional Briza Programul educațional Briza
Este o abordare integrală a ceea ce numim educație, care are în vedere nu numai acumularea de informație și dezvoltarea structurilor mentale, ci Ființa umană în integrum. Vizează conștientizarea, ...

Arta Respirației Conștiente Arta Respirației Conștiente
Calea Maestrului Interior este calea către Conștiența tuturor nivelurilor Ființei, este calea către claritatea interioară ce permite adevăratele alegeri. Instrumentele fundamentale ale acestei abordări ...

Teatru Arhetipal Teatru Arhetipal
O nouă abordare a Călătoriei Inimii devine accesibilă tuturor, după ce s-a copt în interiorul Școlii Maestrului Interior. Este un pas încă și mai adânc în marele proces ...

Practica Puterii Feminine Practica Puterii Feminine
Dacă ai nevoie de susținere, de conținere, de un loc în care să te simți auzită și ascultată, un spațiu în care să-ți dai voie să devii femeia care ești menită să fii, te invit să-ți ...

Practica Stării de Prezență Practica Stării de Prezență
Această călătorie este menită să te conducă dincolo de agitația minții. Darul ei este de a-ți reaminti ce ești dincolo de identitatea cu care te-ai obișnuit, de ce ai crezut până acum despre tine, ...