Maestrul Interior rubrica Singuri în Paradis

Publicat la 14.07.2017 Comentarii

 

Luppia Magna. De Sânziene

Suntem în Poiana lui Om. 12 bărbați pregătiți să plonjeze în adâncurile ființei. Locul este unul a cărui sacralitate transpare din fiecare fir de iarbă, din fiecare fag secular ce leagă Cerul cu pământul. Colina este perfect rotundă. De jur împrejur sunt păduri nesfârșite. Jos, în vale, drumul care duce spre Sarmizegetusa. Suntem în Podișul Luncanilor, la vreo 12 kilometri de Dealul Zmeului, unde este centrul Școlii Maestrului Interior. OM este numele străvechi al sacerdotului, cel care unifică prin propria Conștiență dimensiunile, cel care creează axa verticală, transcendentă a Ființei, pentru sine, pentru ceilalți, pentru Umanitate. Poiana lui Om este un loc a cărui splendoare mustește de suferință. Aici s-a sfârșit o lume, odată cu moartea rituală a aceluia care a purtat numele de Decebalus. Experiența umană, durerea, furia, frica, sentimentul zădărniciei de pildă, nu dispar niciodată. Decât atunci când creatorul lor se întoarce pentru a retrăi diferitele împrejurări și reușește să se repoziționeze în raport cu durerea. Este baza vindecării prin lucru cu stări de conștiință extinsă. Într-un fel, pentru asta suntem aici, în Poiana lui Om. Pentru a plonja în adâncurile propriei ființe și pentru a (ne)schimba trecutul.

Trecutul este experiență de viață condensată. Forma noastră fizică, acest trup din carne și sânge are încrustată în adâncurile sale întreaga noastră experiență. Tot ceea ce am trăit vreodată, în această viață sau în altele, este aici, acum. Nu trebuie să plecăm nicăieri pentru a ne vindeca, nici pentru a trăi adevărul despre noi înșine. Este suficient să avem curajul să plonjăm în adâncuri cu ochi clari, cu noi alegeri. Aceasta este vindecarea. Existența este un continuum. Nimic nu dispare, nimic nu se sfârșește. Fiecare gest pe care îl facem vreodată există pentru totdeauna. Până când alegem să-l schimbăm.

Luppia Magna este un grup avansat de lucru cu stările de conștiință extinsă, destinat bărbaților. În esență, marile noastre Călătorii sunt dedicate transformării interioare și transformării propriei noastre vieți. Tema acestei explorări este relația cu principiul feminin care se exprimă în viețile noastre: mame, surori, iubite, soții, fiice. Principiul feminin al existenței este materia, corpul, natura, densitatea, lumea formelor. În esență, relația cu femeile din viețile noastre și mai ales relația de cuplu, reprezintă cu precizie relația noastră cu lumea, cu dimensiunea încarnată a existenței și configurează paradigma prin care privim existența, felul în care o înțelegem. Este o temă arzătoare. Gradul de Conștiență, adică de profunzime cu care putem percepe realitatea, dictează profunzimea relațiilor noastre. Cu cât suntem mai conștienți, cu atât percepem mai mult din realitate iar relațiile noastre sunt mai profunde. Iar alegerile noastre sunt fundamental diferite relativ la gradul de Conștiență. Există lucruri în trecutul nostru pe care nu le-am mai face la fel, pentru că acum suntem altcineva. Conștiența acestui moment este alta, privirea noastră asupra lumii este diferită și acțiunile noastre ar fi altele. A vindeca trecutul nu este altceva decât a intra în durerea veche și a alege din nou, într-un mod care să ne reprezinte acum.

Trecutul are nenumărate straturi. Există un trecut personal, al gesturilor pe care ni le amintim, dar există și spații trans-generaționale, trecutul părinților noștri și al strămoșilor, există trecutul colectiv și trecutul trans-biografic, precum și o experiență a sufletului. Momentul acum de Conștiență schimbă lumea.

Atunci când suntem identificați complet cu spațiul mental, conștiența liniară se referă exclusiv la lumea formelor. Este labirintul. Celălalt – în acest caz femeile din viețile noastre, se rezumă la rolurile pe care le jucăm unii față de ceilalți și la aparența fizică. Realitatea pe care o experimentăm este plată și de multe ori dureroasă ca urmare a superficialității. Este însoțită de sentimentul singurătății și al neputinței, al separării. Impresia că nu putem fi împreună niciodată cu adevărat, că nu ne putem cunoaște, nu ne putem simți. Este atributul unui mod rudimentar de relaționare și expresia imaturității psihologice și spirituale. Este bărbatul care nu a depășit niciodată modul de relaționare propriu băiețelului. El nu poate vedea femeia decât prin prisma rolului pe care aceasta îl joacă față de el. Nu poate percepe profunda Feminitate a mamei sale. O vede doar ca pe mama. Nu poate percepe misterul adânc al ființei în perechea sa, ci doar ca pe un rol social, sexual sau de alt fel. Principiul feminin al existenței se revelează doar unui bărbat, nu băiețelului. Toate dramele noastre se nasc din imaturitatea lăuntrică, din neputința de a vedea realitatea unei relații decât dintr-o singură perspectivă. Toată durerea pe care o naștem în timpurile inconștienței noastre are nevoie de alegeri noi și de perspective noi. Altfel, ne vom repeta poveștile la nesfârșit. Labirintul.

Un spațiu sacru

Existența la nivelul infantilismului psihologic și spiritual se caracterizează prin compulsie, prin pretenție, prin tensiune. Relația de cuplu este mai degrabă un meci care are ca miză a avea dreptate, a demonstra, iar iubirea are mai degrabă aspectul unei bătălii în care este vorba despre raporturi de putere. Sexualitatea este nevolnică și uneori capătă aspecte aberante. Relația se tocește rapid și intră în vrie. Modele vechi de comportament ies la suprafață, amprenta părinților și amprente mai adânci, trans-generaționale, grefate pe un anumit tip de psihologie care solidifică rolurile. Relația devine un fel de labirint confuz și ceea ce numim iubire este mai degrabă imersat în grijă, neîncredere, închidere, justificare. Tranzacția ia locul deschiderii, rolurile iau locul dansului magic al vieții, ajungem, deși împreună, să nu ne mai re-cunoaștem.

Ca într-un joc de oglinzi, psihologia propriei relației de cuplu se transferă în relația cu lumea. E un joc naiv și crud, care creează durere și emoții distructive, dar cel mai mult sentimentul de separare față de context. Din nou, Labirintul. Lipsa de respect pentru dimensiunea densă a existenței, pentru materie, vine din neputința de a vedea mai adânc decât forma. Imaturitatea lăuntrică crede că știe, și astfel reduce existența la nivelul înțelegerilor trecutului. Nu poate percepe viața ascunsă în interiorul formelor și nici divinitatea imanentă a existenței. Copacii sunt doar nume din cartea de biologie, pământul este doar o piatră, cerul doar o abstracție despre care am văzut un documentar. Sacralitatea existenței este ascunsă. Relația sferică, sacră, multidimensională și divină cu existența se reduce la platitudinea zidurilor pe care le construim singuri împrejur.

Relația, cu lumea, cu celălalt, cu oamenii, cu cerul cu pământul, ne definește. Atributul fundamental al Relației este deschiderea, adică măsura în care atitudinea noastră este permeabilă. Deschiderea ne aduce Percepția, dar și capacitatea de a Crea.

Revelația celor 12

Această Călătorie petrecută în Poiana lui Om a fost una zguduitoare din toate perspectivele. Am vrut să vedem sursa ”răului”, a durerii în viețile noastre, locul din care se naște ruptura față de celălalt, față de ”ea”. Răspunsul existenței, al Conștiinței, față de întrebările noastre a fost cutremurător. Ar putea fi formulat cam așa: suntem creatorii întregii experiențe, inclusiv a durerii, a bolii, a nebuniei, a violenței care inundă această lume și propriile noastre experiențe de viață. Existența este de jur împrejurul nostru și ne conține, precum un uter matern conține un copil nenăscut. Copacii, cerul și pământul, norii, vântul și ierburile, oamenii și stările ne conțin iar noi, Centrul propriei noastre existențe, creăm cu fiecare gest, realitatea pe care o experimentăm. Fiecare inspirație aduce în noi înșine, în percepție, acest paradis, fiecare expirație este un act de creație. Nu e vorba doar despre gesturi fizice. Ceea ce gândim este un act de creație și are o existență la fel puternică precum materia, doar că mai rafinată. Gesturile noastre sunt fizice, dar și energetice, relaționale, emoționale, mentale, sunt gesturi de atitudine și gesturi care se manifestă în spațiile rafinate ale viziunii. Furia este un gest, o creație, o emanație care schimbă lumea, care se adaugă câmpurilor deja existente de furie ale acestei lumi. Nu ne dăm seama că creăm lumea în fiecare clipă, doar pentru că separăm gesturile rafinate, de gândire, emoție și atitudine, de cele fizice, ale corpului.

Este granița între înlăuntru și în afară, între eu și marele rest. Dar Viața nu cunoaște granițe, astfel încât gesturile lăuntrice precum un gând, pe care îl credem intim, ascuns, privat, este perfect vizibil ca gest din perspectiva Întregului. Orice gând schimbă lumea.

Cu alte cuvinte, toate acele dimensiuni invizibile construiesc realitatea experienței noastre de viață. Emoțiile noastre sau gândirea nu se văd, dar creează realități la fel de puternice ca și materia pe care o impregnează. Situațiile din viețile noastre sunt rezultanta tuturor acestor acte de creație rafinată care se petrec în interiorul nostru. Răspunsul pe care noi l-am primit în această Călătorie a fost relativ simplu: privește împrejurul tău, la acest Paradis de care aproape te-ai separat. Perechea ta face parte din el, face parte din acest uter al existenței, ca și toate femeile și bărbații din viața ta. Lumea face parte din tine, este sfera dimprejurul centrului de realitate care ești, este oglinda ta. Fiecare gest pe care îl faci creează realitate. Ești doar tu aici. Acest paradis îți aparține. E inutil să te întrebi de unde provine ”răul”, ruptura, iluzia, durerea, suferința. Nu ești decât tu aici. Singura sursă de experiență de viață ești tu însuți. Începutul și sfârșitul experienței se află în propria ta inimă, propriul tău centru. Realitatea care te înconjoară, te conține sferic, cu toate elementele din ea, fac parte din tine. Cât poți percepe din toate acestea, care este granița, separarea pe care o operezi în realitatea ta, unde se termină propria ta inimă și începe ceea ce consideri diferit de tine?

Poiana lui Om

Suntem cruzi cu dimensiunile existenței pe care le considerăm diferite de noi înșine, străine. Suntem cruzi cu oamenii din viețile noastre și cu marele rest care ne înconjoară pentru că privim în ”afara” noastră cu înstrăinare. Acest lucru se petrece într-un cuplu dar și în raport cu întreaga existență. Este despre identitatea pe care ne-o asumăm, iar granițele sunt în raport cu identitatea pe care ne-o asumăm. Momentele de iubire, de extaz, de dizolvare a identității, vindecă. Sunt momentele de deschidere, de conexiune, de curgere, între oameni, dar și între noi și lume. Într-o relație, dar și în relația cu existența, este vorba despre același lucru. Atitudinea schimbă natura relației. Dar cât de dese – sau de rare – sunt aceste momente de deschidere? De câte ori alegem cu adevărat gradul de deschidere într-o situație sau într-o relație? A alege presupune Conștiența momentului, a stărilor, a gândirii, a emoției, a atitudinii. Majoritatea oamenilor nu sunt conștienți când se închid, nu pot administra emoția și nici gândirea, sunt fire de praf în furtunile creației colective, oarbe. Modele de gândire, perspective, obiceiuri, modele relaționale, prejudecăți, gândire de masă, toate acestea aplatizează conștiența unui om și puterea sa de a se deschide, adică de a iubi. Cele mai mari iubiri ajung să se tocească în absența Conștienței adevăratei naturi asupra existenței și a celuilalt.

Și aici este legătura dintre adevărul unei relații de cuplu și adevărul relației noastre cu lumea. Ele izvorăsc din același Centru de Conștiență care suntem noi înșine. Sunt identice pentru că sunt exprimarea identității noastre la un moment dat. Ceea ce credem că suntem determină relația noastră cu tot ceea ce există.

Aceasta a fost Revelația celor 12 bărbați care au plonjat în adâncurile propriei lor inimi, în noaptea de Sânziene, în spațiul sacru al Poienii lui Om. Noi suntem cei care au creat durerea, din orbire. Noi suntem aceia care pot schimba totul cu o singură răsuflare, cu o alegere nouă. Calea este a considera această lume ca făcând parte din noi înșine. Această lume, exact așa cum este, sunt eu. E inutil să încerc să schimb lumea. E nevoie să schimb ceea ce sunt, fiecare gest, fiecare gând, fiecare emoție, fiecare relație, e nevoie să aleg din nou, o identitate care reflectă Conștiența mea în acest moment.

Un bărbat în mijlocul Puterii Feminine

Cu doar o săptămână înainte de Sânziene, pe dealurile sălbatice ale Călătoriei Inimii din Podișul Luncanilor se petrecuse retreat-ul Anam Cara, Practica Puterii Feminine. În vreme ce Elena – AmmaRa se afla la centrul acestei călătorii, am stat desigur, retras discret departe de misterele experienței lor. Uneori, de departe, de pe dealul celălalt, priveam în depărtare cercurile lor magice care se decupau în lumina amiezii, înconjurate de pădurea de mesteceni. Misterul are gustul său, lumina sa, aerul său.

În penultima zi a călătoriei Anam Cara, am fost invitat eu, bărbatul, să conduc o Călătorie de conectare a acestui cerc de femei, cu principiul masculin. Mă aflam în centrul cercului. De jur împrejurul meu femeile, îmbrăcate în rochii albe fluturând în bătaia vântului de vară, cu picioarele în ierburi, cu ochii închiși. Respirăm. Ghidez către deschiderea axei trecutului, în spatele lor. Acolo este experiența lor de viață, iar principiul masculin este reprezentat de relațiile lor cu tații, frații, iubiții, soții lor, acolo sunt rădăcinile unor lucruri care nu au fost niciodată rostite poate și ale unei imense dureri care curge din relații. În cerc se scurge durere: experiențele unor fetițe care s-au simțit părăsite, abandonate, nevăzute, neauzite, lovite, se scurg în cerc energiile unor experiențe care implică violență, lovire, alcool... 20 de femei mature care lasă, dintr-o dată, toată durerea inerentă experienței lor de viață să se scurgă în cerc. Iese la suprafață energia violului, a sinuciderii, a avortului, a dorinței de a muri.

Respirațiile noastre se accelerează. Încorporez, nebunește, energia tuturor bărbaților din viețile lor față de care s-au simțit rănite. Plânsul inundă cercul, un fel de otravă galbenă umble aerul și eu mă prăbușesc în genunchi, vomitând. Dintr-o dată îmi dau seama că este prezentă energia tulbure a bolii, a cancerului și percep întreaga suferință care emană din experiența umană, femei și dansul lor relațional cu bărbații, înțeleg dintr-o dată toată grozăvia, toată drama, toată nebunia, toată cruzimea jocului vieții, al umanității aflate în încarnare, toată furia, frica, frustrarea, rușinea, vinovăția, tot dansul rănilor pe care ni le facem unii altora în această orbire, în această amnezie determinată de identitățile pe care ni le asumăm. Rănile interioare ale fiecăruia dintre noi au o legătură directă cu rănile pe care le facem acestei planete, acestei lumi, zvârcolirea lăuntrică a fiecăruia dintre noi, cu zvârcolirea umanității. Răni vechi generează închidere, care generează și mai multă durere, și mai multă închidere. Un cerc vicios. Labirintul.

Toată durerea acestei lumi, toată boala, toată suferința se naște din relații, cu ceilalți și cu lumea. În centru este atitudinea. Doar alegerea conștientă poate schimba jocul. A reface conexiunile, cu ceilalți și cu lumea, a ne deschide, adică a iubi, a găsi curajul de a ieși din vechile identități este calea de ieșire din labirint.

În cele din urmă a fost o experiență vindecătoare, pentru noi toți. Am ieșit cu înțelegeri noi despre modurile în care am creat realitate și cu alegeri diferite. Pentru mine a rămas însă tema fundamentală care avea să deschidă calea explorării din Poiana lui Om, peste o săptămână. Întâlnirea zguduitoare cu energia feminină, cu profunzimea ei, cu durerea dar și cu splendoarea, a adus în atenția mea nu doar relația cu femininul, cu dimensiunea feminină a existenței, cu materia. A introdus întrebări care țin de paradigmă, de modul în care noi privim lumea formelor și ne raportăm la ea.

Nu o să uit niciodată gustul, mirosul otrăvitor al bolii. Puteam simți suferința tuturor femeilor care, vreodată, se îmbolnăviseră de cancer de uter, de ovare, de sân, și puteam vedea cu claritate felul în care boala se naște din relații, din răspunsurile pe care le dăm realității, din frică, din furie, din singurătate, din disperare, din separare, din sentimentul rupturii profunde și al pierderii irecuperabile... Am înțeles cum nimeni nu este străin de asta, cum noi toți participăm la această realitate colectivă. În plus, am văzut cu claritate felul în care relația dintre feminin și masculin reprezintă cu perfecțiune relația dintre materie și spirit, dintre întuneric și lumină, dintre densitate și dimensiunile rafinate ale existenței. Am perceput cum jocul umanității în interiorul său se reflectă în relația umanității cu natura, cu oceanele și pădurile, aceeași furie, aceeași orbire, aceeași identificare terifiantă cu labirinturile tăioase ale minții, aceleași distrugeri. Această planetă este uterul, este mama, este existența care ne hrănește, iar noi, cu o furie oarbă, generată de neputința de a ne recunoaște în această lume, o distrugem, copac cu copac, specie cu specie, izvor cu izvor. Același cancer, aceeași sursă, înăuntrul nostru și înafara noastră.

Cercul sacru de vindecare al femeilor

Această experiență care a precedat-o cu o săptămână pe cea de la Poiana lui Om, m-a marcat, iar tema s-a prelungit. Fără doar și poate, fără privilegiul de a fi ghidat acest cerc de conexiune al femeilor Anam Cara cu principiul masculin, călătoria noastră, a bărbaților, o săptămână mai târziu, ar fi fost altceva. Recunoștință!

Cel mai important lucru a fost responsabilitatea noastră față de existență. Doar un Creator de realitate care se recunoaște ca atare are o responsabilitate față de Viață. Imaturitatea psihologică și spirituală ne împiedică să ne asumăm responsabilitatea față de evenimentele din viețile noastre. Față de durerea altora dar și a lumii. Pe măsură ce crește Conștiența noastră, iar percepția noastră asupra realității devine mai profundă și mai amplă, sfera identității noastre se lărgește și începem să înțelegem că totul ne privește, totul este despre noi înșine, căci întreaga existență este o desfășurare de oglinzi arătându-ne aspecte ale propriei ființe.

Dacă o femeie se îmbolnăvește de cancer în viața mea, nu este doar despre ea, este și despre mine, căci cancerul se naște din separare și din durere, iar separarea și durerea se naște din relații. Cancerul și relațiile sunt inseparabile în dimensiunea personală a existenței, după cum sunt și în cea colectivă. Cancerul acestei lumi, reprezentat de război, de violență, de ucidere, de poluare, de corupție, mă privesc direct, sunt despre mine însumi și despre relația mea cu această lume. În zadar voi aștepta să se schimbe ceva. Nimic nu se va schimba în această lume de la sine. Este nevoie ca eu să schimb relația mea cu această lume în jocul de identități pe care-l joc și doar asta va vindeca lumea. E nevoie să mă vindec pe mine însumi de iluzie, de separare, de ruptură, de însingurare pentru ca boala să fie vindecată.

Este despre experiența transformatoare că suntem creatorii acestei lumi care reflectă cu precizie spațiul nostru interior. Propria inimă.

Vindecarea – personală și colectivă, este posibilă doar prin Conștiență, doar prin transcenderea granițelor identităților pe care ni le-am asumat. Ea vine doar odată cu acest proces de maturizare interioară, prin care, cu încetul, ajungem să înțelegem că totul este despre noi înșine, ajungem să nu mai proiectăm responsabilitatea relațiilor noastre asupra celuilalt, și nici a relației noastre cu lumea asupra unui dumnezeu nevăzut. Niciodată celălalt nu a fost responsabil pentru propria noastră nefericire. Niciodată un dumnezeu din cer nu a fost responsabil pentru starea acestei lumi. Întotdeauna experiența noastră de viață a reflectat gradul nostru de conștiență. Am creat realitățile propriei experiențe indiferent dacă am fost conștienți de asta sau nu. Indiferent dacă ne dăm seama au ba, suntem creatorii realității noastre.

Această dimensiune densă a existenței, lumea materiei și a pământului și a formelor, este profund feminină. Materia este feminină. Corpurile noastre făcute din carne și sânge, cum ar spune Nichita, sunt dimensiunea feminină a divinității omniprezente. Această etapă a experienței noastre umane, caracterizată prin ruptură față de natură și față de propriile noastre corpuri, de dispreț față de materie, de căutare a spiritului și a divinității în afara formei, sunt direct conectate cu atitudinile noastre față de dimensiunea feminină a existenței. Identificați cu propria noastră minte, care este un aspect masculin, ne aflăm într-o bătălie perpetuă, într-o zbatere interioară care generează durere și boală. Ea se manifestă în interiorul corpului și înafara lui. Ruptura se manifestă în interior prin distorsiuni ale spațiului fizic, energetic, emoțional și mental. Iar în afara corpului prin distorsiuni la nivelul relației noastre cu lumea. Nicicând agresiunea oarbă împotriva planetei care ne hrănește nu a fost mai agresivă, nicicând războaiele pe care le purtăm în interiorul umanității nu au fost mai sângeroase și mai eficiente în a ucide. Țintuiți ca percepție și identitate la nivelul formelor și al minții, incapabili să percepem în profunzimea existenței, ne adâncim în criză, ca mod de a descoperi în mod dureros salvarea.

Străini de corpurile noastre, străini în relațiile noastre, străini de ceilalți pe care-i vedem ca pe adversari și concurență, străini de materie, de natură, de pământ, de animale și străini de dumnezeu pe care-l căutăm în ceruri dar nu și în noi înșine, creăm cancer.

Ruptura este inconștiență. Ruptura este cancer. Cancerul este inconștiență și durerea care decurge din ea.

Singuri în Paradis

Aflată pe culmea absolută a inteligenței sale, adică a identificării cu propria minte, umanitatea ignoră cu desăvârșire conexiunea sa profundă cu tot ceea ce există. Nu poate vedea că este sursa existenței și că atitudinile sale sunt acte de creație de realitate. Crede că sursa este în altă parte sau că nu există nici o sursă de vreme ce nu poate găsi ”dovezi”. Realitatea pare total independentă de noi înșine pentru că, în orbirea noastră cu sclipiri de geniu, nu putem vedea felul în care realitatea este alimentată permanent de gândirea, emoțiile, atitudinile noastre. Ea pare labirintică, guvernată de legi pe care nu le înțelegem decât în măsura în care se referă la dimensiunea liniară. Astfel ajungem la situația paradoxală în care ne întrebăm cu seriozitate specifică minții care este sursa răului, a bolii, a distorsiunii în experiența noastră de viață.

Dumnezeu nu mai pare potrivit pentru a plasa responsabilitatea existenței în spatele său. Este expirat, cum remarca recent un tabloid britanic *, renumit pentru audiențele sale dar și pentru comicul intrinsec al concluziilor despre realitate. Remarca sa era aceea că umanitatea se îndreaptă spre ateism, pentru că oamenii nu mai au încredere în biserică. Pentru tabloidul cu pricina, spiritualitate = biserică și dacă biserică nu mai e, ateismul este tot ce rămâne. Dar falimentul bisericilor clasice nu înseamnă deloc sfârșitul căutării spirituale sau ateism, căci umanitatea este mai aproape ca niciodată de adevărul despre sine. Pe măsură ce paradigma despre noi înșine și despre realitate se schimbă prin experiență, începem să intuim adevărul. În vechea paradigmă, un om era un corp, o mașinărie biologică înzestrată cu gândire. O nouă imagine despre sine începe să se contureze, în care o ființă umană este mult mai mult decât atât. Am început să includem în ființa noastră, ca făcând parte din noi, profunzimile abisale ale psihicului, dar și înălțimea amețitoare a marilor viziuni despre noi înșine și despre univers. Începem să ne dăm seama că suntem sursa existenței, că percepțiile și atitudinile noastre lăuntrice schimbă realități care se află în afara corpului fizic, și spațiile colective ale existenței. Psihologia, fizica cuantică și alte științe ajung să descopere că atitudinile noastre, așteptările noastre pur și simplu modifică realități măsurabile. Umanitatea se află într-un punct de cotitură fundamentală. Alternativa la vechea proiecție despre dumnezeu nu este ateismul, ci o nouă înțelegere și percepție a realității și a divinității, o spiritualitate care recunoaște sacralitatea și universalitatea creatoare a ființei umane. 

Perspectiva tabloidului britanic reprezintă exact neputința de a vedea unitatea lucrurilor și modul în care din criză se naște oportunitatea unui nou nivel de percepție a realității și o nouă paradigmă. Nu este o perspectivă singulară. Cel mai inteligent om de pe planetă, Hawkings, afirmă grotesc din scaunul său cu rotile, prin vocea computerului, că universul nu mai are nevoie de dumnezeu, căci legile sale interne țin loc de divinitate. Nici o clipă el nu poate imagineze că universul nu are nevoie de dumnezeu pentru că este dumnezeu însuși, în toate formele sale de Conștiență. Imaginea lui Hawkings despre dumnezeu, ca și a tabloidului în discuție, este străvechea proiecție pe care umanitatea a plasat-o în ceruri, un dumnezeu creat după chipul și asemănarea umanității acelui moment. Un dumnezeu infantil, răutăcios, partinic semănând mai degrabă cu tații autoritari ai vechilor timpuri. 

Problema binelui și a răului, a bolii, a suferinței, a nedreptății, a rămas la fel de insolubilă în timpurile moderne, ca și pentru străbuni. Cu o singură diferență: încetul cu încetul, umanitatea se transformă, identitatea pe care și-o asumă se schimbă, incluzând din ce în ce mai multe dintre dimensiunile ființei, și astfel, formularea dualității devine mai rafinată. Începem să ne dăm seama cumva că suntem în centrul propriei noastre existențe și că avem responsabilitatea propriei experiențe de viață. Că perspectivele, percepțiile, alegerile noastre și acțiunile noastre creează realități pe care le experimentăm împreună ca experiență de viață. Începem să ne dăm seama că gândirea noastră este un câmp care influențează totul, că emoțiile noastre sunt acte de creație de realitate iar corpurile noastre urmează dimensiunile mai rafinate ale propriei ființe. Cu alte cuvinte, realitatea fizică este impregnată și creată prin realități mai subțiri, mai rafinate, care se nasc din noi înșine, în orice moment.

Ne apropiem cu pași repezi de un moment crucial. Recunoașterea faptului că tensiunile, crizele acestei lumi și ale propriei noastre vieți au o singură sursă: noi înșine. Propriile noastre atitudini, propria noastră închidere și judecată, propriile noastre alegeri sunt acelea care generează distorsiuni în marile fluxuri ale existenței, pur și simplu pentru că ceea ce suntem în interiorul nostru are o natură creatoare. Experiența noastră de viață este urmarea acestui joc al gândirii, atitudinilor, relaționărilor, emoțiilor pe care le creăm și a dansului între dimensiunile personale și colective ale propriei existențe.

Dar, pentru moment, refuzăm să vedem adevărul despre noi înșine. În fața situațiilor în relațiile noastre, aruncăm responsabilitatea pe celălalt. Apoi mergem la psiholog sau la terapeut pentru a desface firele propriilor noastre alegeri inconștiente și atitudini pline de ranchiună. La nivel colectiv, considerăm că războaiele acestei lumi nu au legătură cu noi înșine. Noi suntem de treabă, dar ei sunt niște nemernici. Aceeași proiectare a responsabilității. Nu facem legătura între războaiele noastre interioare și războaiele acestei lumi, căci nu vedem că noi suntem lumea. Condamnăm în adâncul nostru răutatea, inconștiența ei și a conducătorilor, nedreptatea sistemelor și marile crize ale umanității care-și distruge văzând cu ochii propria casă, dar nu vedem în asta felul în care noi înșine ne distrugem trupul, nu percepem propria noastră inconștiență în raport cu realitatea personală și marile noastre crize ca fiind vocea realității vorbindu-ne. E mai ușor să vedem în afara noastră decât înlăuntru, deși este un singur proces, o singură realitate sferică ce se petrece pe straturi  diferite. 

Creăm institute de cercetare a cancerului, de căutare a cauzelor bolilor care devorează umanitatea pe dinlăuntru. Universități serioase cercetează cauzele războaielor, a dezechilibrelor climatice, a crizelor economice, politice, sociale, militare, caută cauzele pulverizării relațiilor inter-umane, cauzele tristeții, însingurării, alienării și suferinței care pare să pună stăpânire pe umanitate în ciuda evoluției tehnologiei și a standardului universal de viață. Umanitatea se comportă ca un om în deplină identificare cu propria sa minte. Se exclude pe sine dintre cauze, altcineva, sau altceva trebuie să poarte responsabilitatea, realitatea vieții sale se petrece, la modul impersonal, se întâmplă, iar ea trebuie să găsească cauza. Proiectează responsabilitatea în exterior. Pentru boli e simplu, sunt virușii, alimentația, conspirația mondială, pentru războaie, ceilalți, oamenii răi, sistemele, extratereștrii. Acum caută cauze explicabile științific, dumnezeu nu mai e la modă, nici diavolul, universul are propriile sale legi cum zicea Hawkings, tocmai bun de proiectat responsabilitatea pe el, marele. Nu noi creăm crizele, ci această mașinărie universală numită univers. Orbire. Proiecție. Labirint.

Cu alte cuvinte, Umanitatea, singură în Paradis, privește de jur împrejur întrebătoare: cine provoacă toate aceste dezastre ? Nu poate încă accepta natura de ființă colectivă, se adăpostește încă sub umbrela lui ”eu nu”. Soluțiile ei sunt încă răspunsuri date unor ”probleme” și de aceea nu merg la sursa experienței de viață care este propria sa inimă, propriile sale alegeri. Așa cum, la nivel personal, în viețile noastre, credem că nu avem nici o treabă cu natura realității, că aceasta există independent de noi, tot așa și umanitatea în ansamblul ei consideră că trăiește într-un mediu de care este separată și care are legile ei de funcționare independente. Ce treabă am eu, un bărbat în această lume, cu faptul că femeile acestei lumi își taie țâțele de frică să nu facă cancer? Ce treabă am eu cu cancerul la ovare? E mai ușor să plasez problema în seama unui institut de cercetare decât să mă privesc în oglinda realității, să mă întreb ce din atitudinile mele, din gândirea mea, din gesturile mele lăuntrice provoacă frică sau suferință femeilor din viața mea.

Singuri în paradisul vieților noastre, ne întrebăm de unde vin boala, sărăcia, crizele de tot felul. Ne excludem ca sursă de creație. Trebuie să fie de vină ceilalți sau universul. Nu putem vedea că viața e un paradis pentru că ochii noștri, închiși, sunt pregătiți pentru dezastru.

Doar Conștiența deschide porțile percepției și ale creației unei noi realități.

Gândirea nu se vede, nimeni nu poate vedea ce gândesc. Dar în economia rafinată a ființei mele știu foarte bine că gândurile mele pot fi folosite ca arme subtile, că furia este o emisie care se înfige direct în ficatul celuilalt. Violența, chiar dacă este subtilă, este violență, și se alătură câmpului violent al acestei umanități care, ca și mine, se ascunde de sine. Cei care afirmă că nu pot face nimic pentru a opri războaiele acestei lumi sunt orbi. Ei nu văd că războaiele exterioare sunt reflexii ale războiului interior.

Realitatea înconjurătoare, marea existență ne ține în miezul său, suntem în mijlocul paradisului, doar noi, față în față cu toate lucrurile care tind să ne distrugă experiența umană, și ne întrebăm cine sau ce provoacă toate acestea. Simplu, nu putem vedea că suntem sursa întregii experiențe, că noi și realitatea suntem una. Ne referim la noi înșine, încă, doar ca la un corp gânditor, deși întreaga informație necesară pentru a schimba paradigma este aici de foarte multă vreme. Acum vreo sută de ani Einstein punea în ecuație materia și energia și demonstra că sunt expresii ale unei singure realități. Nenumărate moduri de a verifica acest lucru au fost puse în operă deja, și totuși, medicina, psihologia, științele sociale, energia folosită pentru mașinile noastre, toate sistemele sunt aceleași ca înainte. Ceva din noi rezistă la schimbare, la recunoașterea adevăratei naturi a realității și a propriei ființe. Dacă am recunoaște și am merge până la capăt cu consecințele acestor descoperiri, străvechea cunoaștere mistică a realității ar fi confirmată nu doar de științe, ci de propriile noastre poziționări față de realitate. Abia asta ar schimba totul.

Dar, până atunci, deși suntem doar noi aici, în această dimensiune încarnată a existenței, preferăm să ne întrebăm în continuare despre sursele durerii și ale bolii. Aceasta va accentua crizele de toate felurile până când, într-o bună zi, ne vom putea recunoaște drept creatori ai realității și ne  vom asuma responsabilitatea propriilor vieți. Suntem încă rupți de stările ființei noastre, încă ne imaginăm că experiența vieții noastre depinde de alții, suntem încă rătăciți în meandrele propriei noastre minți fără să ne dăm seama că viața noastră și lumea este reflexia lumii noastre interioare, că fiecare gând se transformă în experiență de viață, în emoție, atitudine, relație și densitate – materie.

Încă preferăm să luăm în considerare doar lumea formelor și să ignorăm că dimensiunile mai rafinate ale propriei noastre ființe este sursa acestor forme. Așa ajungem, îndurerați, însingurați, închiși, bolnavi, cu energiile ființei înghețate, să ne considerăm condamnați a priori la bătrânețe și la moarte. A ne deschide, în ciuda fricii și a prudenței, în propriile noastre vieți, a face noi alegeri despre noi înșine nu schimbă doar propria realitate, ci devine sămânța unor realități colective.

A venit timpul să privim experiența propriei noastre vieți ca pe o oglindă sferică. Tot ceea ce ne înconjoară ne reprezintă, ne vorbește despre noi înșine și despre dimensiuni lăuntrice. Nu există împrejurări care să fie o ”coincidență”, există doar împrejurări semnificative pentru ceea ce suntem, în fiecare moment. Chiar și firele de iarbă ne vorbesc despre noi înșine, darămite întâlnirea cu un om, cu o situație sau o realitate relațională... Orice critică am face realității este despre noi înșine și ne invită să schimbăm în interiorul nostru acea realitate. Singuri în paradis, a venit momentul să ne recunoaștem drept ceea ce suntem deja și am fost dintotdeauna: creatorii realității.

În loc de epilog

Sunt pe terasa căbănuței noastre din Dealul Zmeului, în Podișul Luncanilor. De jur împrejur, păduri de mesteacăn și dealuri și munți. Nicăieri pentru mine nu este mai evidentă dimensiunea de Paradis a acestei lumi. Dar și măsura în care umanitatea este încă oarbă, surdă față de măreția și splendoarea Existenței. Incapabilă să-și perceapă propria divinitate, ignoră cu desăvârșire divinitatea aflată de jur împrejur, construindu-și labirintul. Trăim ceea ce gândim despre noi înșine și despre marele rest. Lumea noastră interioară devine experiență directă. Ignoranța naște tensiune și otravă lăuntrică, naște atitudine și în cele din urmă o lume pe măsura noastră, căci realitatea curge din noi indiferent dacă suntem conștienți de acest lucru sau nu.

Oamenii acestor locuri sunt probabil printre cei mai nefericiți din lume, deși trăiesc în Paradis. Pentru ei existența este o corvoadă, animalele lor o pedeapsă de la un dumnezeu neîndurător și nedrept. Ca și umanitatea în ansamblul ei vreme de milenii, se consideră exilați la marginea lumii, într-un fel de iad la care sunt condamnați. Pentru ei, pădurile minunate de mesteacăn sunt zidurile labirintului, rotunjimea delicată a dealurilor vii este doar un obstacol menit să le facă viața mai grea iar cântecul privighetorilor în zori este doar semnalul că o nouă zi de ispășire a unei vinovății ancestrale este pe cale să înceapă. O ruptură fundamentală față de tot ceea ce există împrejur se manifestă printr-o tristețe, o ranchiună, o superficialitate egalată doar de un fel de dușmănie ireductibilă față de Ființă. Ierburile înflorite sunt doar un nenorocit de fân, copacii vii și vorbitori sunt doar niște lemne, vacile sunt niște bucăți de carne, oile sunt niște brânză. Între ei domnește neîncrederea și supărarea, suspiciunea și separarea. Sunt o icoană extremă a alienării. Orice cunoaștere despre plante și natură s-a pierdut. Ei beau ceaiuri la plic deși sunt înconjurați de un ocean de daruri. Iau medicamente din greu pentru că sunt bolnavi de inimă, de ficat, de stomac. Nu fac nici o legătură între psihismul lor și boală. 

Deasupra mea, pe o bârnă, este o urmă de cuib de rândunele. Resturile de pământ sunt o rană care nu s-a închis încă. Doare. I-am suspectat pe vecinii noștri care locuiesc pe dealul vecin că au dărâmat cuibul și au ucis cei doi pui care erau înăuntru. E stilul lor. Vor să ne ajute dar ies dezastre pentru că perspectivele noastre sunt complet diferite. Ei împușcă câinii, bat vacile, blesteamă păsările cerului care le mănâncă cireșele și prunele. Puii de rândunică i-am găsit aruncați lângă un gard. Cuibul era o bucurie pentru noi. Îl consideram un dar pentru noi, de la Existență, o binecuvântare, un noroc, o creație minunată și vie. Pierderea a fost dureroasă. Furie și dezamăgire, lacrimi și flăcări. Și întrebări inevitabile. Care au legătură directă cu explorările, revelațiile și concluziile descrise în rândurile de mai sus. Cea mai importantă dintre ele, pentru mine, este cum mă poziționez față de actele iresponsabile, violente, imbecile, dureroase care mă ating în această lume?

Nu doar oamenii născuți aici, în Paradis, sunt orbi. Nemții care locuiesc pe dealul dinspre nord se distrează alergând caii și vacile cu motociclete puternice de teren. Sătenii nu spun nimic. Sunt nemți, proprietari, domni din Germania. Le plac manelele și țuica. Nopți întregi încearcă să-și umple golul interior cu ele. Nu reușesc și o iau de la capăt. Nici ei nu simt nimic din Paradis. Nu e decât un teritoriu la marginea lumii, o feudă unde pot face ce vor și în care labirinturile lor interioare pline de amărăciune și fără nici o noimă se manifestă liber. Aceeași separare, aceeași alienare, aceeași orbire.

Nenumărați oameni trăiesc orb, în labirinturile reci ale propriei gândiri, supuși valurilor de furie, frustrare, violență care se nasc din ruptura față de sine și de existență. Aici, pe dealurile podișului Luncanilor, orbirea se manifestă prin agresiunea împotriva animalelor, a vacilor, a cailor, prin ruptura paradoxală față de pământ și prin relații tulburi între oameni. Dar la nivelul întregii umanități ruptura se manifestă prin generalizarea conflictelor și a nefericirii.

Moartea puilor de rândunică s-a petrecut în realitatea mea, al cărei centru sunt eu însumi. Nu există întâmplare, doar sincronicitate. Cum decodez acest eveniment violent? Am toate motivele pentru a fi suspicios față de acești oameni, a căror violență absurdă m-a atins de multe ori. E despre mine, ei sunt aspecte ale propriei mele ființe, oglindesc propria mea orbire în unele momente. Poate că unele dintre actele mele au fost la fel de dureroase pentru alții, fără ca eu să-mi dau seama. Sau poate că suspiciunea mea este neîntemeiată și întreaga întâmplare este doar ocazia pentru a reflecta la atitudini, la relația cu Întregul și la modurile în care o umanitate oarbă naște boală și nebunie, din orbire. Este despre Conștiență. Iadul și Paradisul coexistă. Noi suntem aceia care le aduc în experiență, în orice moment.

Am depășit momentul de furie, apoi momentul de dezamăgire, apoi tristețea și mi-am dat seama că singurul mod în care moartea lor nu este inutilă și absurdă, este a schimba ceva în mine însumi, a face altfel în interiorul meu și în afară. Moartea rândunelelor a fost ceea ce a unificat în adâncurile mele toate experiențele ultimelor săptămâni. M-a reconectat cu cruzimea oarbă a experienței umane, cu felul în care suntem cruzi între noi și cu această planetă, cu felul în care religia umanității în aceste vremuri de transformare este distrugerea și războiul absurd, născut din inconștiență.

Rămâne imaginea oamenilor care trăiesc în Paradis, dar nu îl văd. La fel cum facem și noi în viețile noastre. Viața lor este un dezastru. Consideră natura, vacile, caii, câinii și rândunelele doar ca decor al propriei drame. Nu fac nici o legătură între atitudinile lor și nefericirea uscată a vieții pe care o duc. Trăiesc la fel de rupți de natură și de adevăr ca și oamenii marilor orașe, poate chiar mai rău. Pur și simplu nu văd adevărul. Nu văd minunăția de jur împrejur. Sunt orbi. Sunt în labirint, deși trăiesc în Împărăție. În același spațiu, noi trăim minunăția și revelația în călătoriile noastre. Pare că trăim în lumi diferite, dar nu este așa. Suntem una, cu adevărat. O singură umanitate aflată în convulsiile regăsirii de sine, care prin crize își redescoperă divinitatea.

Suntem o ființă colectivă. Viața în această dimensiune este un workshop pentru îngeri. Un workshop de încarnare în care învățăm despre noi înșine, despre natura noastră și despre puterile noastre. Am ales ca gestul meu în dimensiunea orizontală față de acești oameni să fie cel al unui centru într-o călătorie de conștiință. Le voi vorbi despre perspectiva noastră asupra uciderii și a paradisului. O voi face pentru mine. Pentru că asta aleg să fiu acum. Altădată aș fi răspuns cu închidere și cu luptă. Dar, fiecare moment, fiecare gest este o alegere și o creație și un răspuns la întrebarea cine sunt eu. Aleg să fiu cel care rămâne deschis, care privește realitatea ca pe o lecție despre sine și care face el însuși schimbarea pe care o dorește acestei lumi. Aleg să nu hrănesc cu furia mea, furia acestei lumi.

Moartea rândunelelor m-a făcut să reflectez la chestiunea fundamentală a felului în care alegem să ne plasăm în centrul propriei existențe și al lumii. Mi-a adus nuanțe noi de înțelegere asupra adevăratei Măiestrii de a trăi în această lume. Până la urmă totul este despre ceea ce alegem să creăm în fiecare moment. Realitatea a pus la încercare echilibrul și măiestria mea, dar a venit și cu daruri. În multe feluri, acest articol care unifică experiențele ultimelor săptămâni, nu ar fi existat fără această împrejurare tulburătoare legată de moartea puilor de rândunică, pentru mine și pentru AmmaRa. 

Experiența umană este plină de lucruri care ne ating, ne dor, ne provoacă, care activează aspecte vechi ale propriei ființe. Tentația de a merge pe vechile drumuri ale furiei, ale dezamăgirii și ale durerii este imensă. Dar, acum putem alege altfel. Asta ne definește și dă răspuns întrebării despre identitatea noastră. Suntem cine alegem să fim, în fiecare moment. Aceasta este Conștiența, este percepția mai adâncă despre situații și lucruri. Și este singurul mod în care putem cu adevărat schimba lumea. 

Săptămâna aceasta, aici, pe dealurile magice ale Paradisului se va desfășura Arta Respirației Conștiente, una dintre cele mai profunde, transformatoare și revelatoare Călătorii ale Școlii Maestrului Interior. Tema este Maestrul Interior. Moartea rândunelelor, înțelegerile mele și călătoriile ultimelor săptămâni configurează abordarea. Vom pune accentul pe relații, între noi și cu lumea, pe capacitatea de a rămâne deschiși, de a nu merge pe căile vechi ale războiului, de alege mereu și mereu cine vrem să fim în această lume. Este singurul mod în care putem deschide ochii și vedea Paradisul în locul Labirintului. Măiestria Interioară este măiestria de a trăi, de simți, de a crea ceea ce alegem să creăm, de a fi împreună în ciuda vechilor căi ale separării. Suntem singuri în Paradis. Suntem singura sursă a frumuseții și a urâțeniei, a iubirii și a urii, a vieții și a cancerului, suntem singura sursă de realitate. Putem în orice clipă să alegem dacă trăim în labirint sau în Paradis.

 

Cu recunoștință față de aceia împreună cu care am trăit revelațiile descrise în această dare de seamă despre propria-mi Inimă,

Horia Francisc Țurcanu

alias MagniS

Am ales să ilustrez aceste rânduri exclusiv cu imagini de pe dealurile Luncanilor, din spațiile în care se desfășoară explorările de vară ale Călătoriei Inimii și ale Școlii Maestrului Interior

*Huffington Post




"Credința este încrederea în ceva exterior. Încrederea se referă la profunzimea interioară a Ființei. Călătoria Inimii este transformarea care ne conduce de la Credință la Încredere."

HEFT

Workshop / Eveniment

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Tag cloud

Cărți relevante

Întrebări şi Răspunsuri Despre moarte şi a muri Întrebări şi Răspunsuri Despre moarte şi a muri

Lucrarea doctorului Ross este extraordinară, căci a deschis porţile sincerităţii şi ale cunoaşterii, a spulberat marele tabu care plana asupra morţii nu numai pentru noi, aceia care ne confruntăm cu ea ...

Cântările Vieţii Cântările Vieţii

Krishna Das povesteşte precum cântă. Cu graţie, cu subţirime. Istoriile adevărate ale vieţii sale dansează precum spuma valurilor în bătaia vântului, desenând fascinaţia anilor ...

Deplina Conștiență Deplina Conștiență

Starea de Conștiență integrală ne este accesibilă în orice moment. Singurul lucru care ne desparte de această Conștiență deplină este neîncrederea profundă în noi înșine. Această ...

Shaman – Spiritul plantelor Shaman – Spiritul plantelor

Shaman – Spiritul plantelor este o carte fabuloasă, în care autorii explorează tehnicile şamanilor din Amazonia, Haiti şi Europa. Vindecările, clarviziunea, ceea ce şamanii numesc „recuperarea ...

Cercul Revelaţiei Cercul Revelaţiei

Cercul Revelaţiei este o carte uimitoare şi captivantă care povesteşte istoria extraordinară a unui drum spiritual foarte neobişnuit. Este o carte pe care nimeni dintre aceia care caută Adevărul nu o ...

Workshopuri relevante

Teatru Arhetipal Teatru Arhetipal
O nouă abordare a Călătoriei Inimii devine accesibilă tuturor, după ce s-a copt în interiorul Școlii Maestrului Interior. Este un pas încă și mai adânc în marele proces ...

Respirație Holotropică Respirație Holotropică
Respiraţia Holotropică este un instrument simplu şi puternic de  cunoaştere, prin experienţă directă, a adevăratei naturi a propriei noastre Fiinţe şi a Realităţii. Este o poartă prin care fiecare ...

Practica Stării de Prezență Practica Stării de Prezență
Această călătorie este menită să te conducă dincolo de agitația minții. Darul ei este de a-ți reaminti ce ești dincolo de identitatea cu care te-ai obișnuit, de ce ai crezut până acum despre tine, ...

Maestrul Interior Maestrul Interior
Cea mai profundă dar și cea mai provocatoare dintre abordările Școlii Maestrului Interior, desprinsă din Practica Prezenței, precisă, rafinată, revelatoare – Maestrul Interior ARC, erupe într-un ...

Articole pe aceeași temă

Prezenţa este o stare care se află în pericol Prezenţa este o stare care se află în pericol

Prezenţa nu atrage atenţia; este simplă, obişnuită şi nepretenţioasă. Adesea pierdută în tumultul vieții moderne, prezenţa este ceva cu mult mai subtil decât drama sau exagerarea şi nu poate ...

Balsam tămăduitor Balsam tămăduitor

Acum, la mijloc de septembrie, e timpul potrivit să ne întoarce puțin mai mult la noi, permițându-i energiei ce ne îmbrățișează viața să curgă. Să lăsăm. Să dăm drumul. Viața este ...

Întruparea Întruparea

Cea mai cutremurătoare semnificație a existenței lui Christos este aceea că Divinul devine Om. Se întrupează. În acest sens creștinismul dă un răspuns complet marii căutări dintotdeauna a Umanității. ...

Luppia Magna Luppia Magna
O Călătorie Inițiatică pe Godeanu

9 bărbați și o cățelușă gravidă. 100 de kilometri cât o 1000 de ani. Revelațiile Poienii lui OM. A mărșălui conștient prin propria existență. A face din a fi. Cercul magic împrejurul Sarmizegetusei. ...

30 de zile de Vindecare 30 de zile de Vindecare

Dacă simți în tine acum nevoia de a deschide mai larg porțile percepției și ale creației conștiente de realitate... Dacă simți în tine acum nevoia de a-ți re-crea viața aducând în ...

Trenul Trenul
sau Need a hero in my life

Trenul devine din ce în ce mai asurzitor. Cu cât căutăm mai mult, cu atât gândirea devine mai indisciplinată, vagoanele ideilor urmează aceleași șine vechi, aceleași direcții, pare ...

Renaște-te, Femeie! Renaște-te, Femeie!
Transformă Lumea ta Interioară și astfel schimbi Lumea în care trăiești

Bucurie și Recunoștință simt că pot împărtăși cu tine din experiența mea personală. Nu m-am născut femeie ci am devenit Femeie. La oricare din Călătoriile Practica Puterii Feminine alegi să participi, ...

Comunicarea cu noi înșine prin scris Comunicarea cu noi înșine prin scris

Comunicarea, sub toate aspectele ei, are un rol esențial în existența noastră. Comunicarea cu noi înșine, prin scris, sub forma unui jurnal, ne ajută să ne echilibrăm, să ne cunoaștem mai ...

O Călătorie a Inimii  împreună cu Stanislav Grof O Călătorie a Inimii împreună cu Stanislav Grof

Marea Călătorie a Inimii în care la centru, alături de noi, a fost Stanislav Grof, s-a terminat. E un fel de a spune, căci, așa cum știu bine aceia care practică stările de expansiune ale Conștiinței, ...

Cauze și consecințe spirituale ale consumului de alcool Cauze și consecințe spirituale ale consumului de alcool
(SETEA DE ÎNTREGIRE - Christina Grof)

Indo-americanii utilizau expresia „apa de foc” pentru a numi alcoolul. Cuvântul „alcool” provine din limba arabă: „al-kuhl” și înseamnă „spirit care consumă ...