rubrica Formele transformarii interioare - Adevar, Iubire, Libertate

Publicat la 23.02.2011 Comentarii

Realitatea noastră este creată în funcţie de cine credem că suntem. De identitatea pe care ne-o asumăm. Trăim adevărul, iubirea şi libertatea acelei identităţi. Transformarea interioară este lărgirea identităţii până la descoperirea integralităţii Fiinţei. Este punctul în care Adevărul, Iubirea şi Libertatea devin complete. Jocul cosmic al identităţii Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre.

Atunci când fiinţele inefabile care suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie al adevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni uitarea. Identificarea cu nivelurile dense ale propriei noastre Creaţii devenea astfel perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă, decât să-şi piardă identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi piardă astfel puterea de a crea în mod conştient ? Am acceptat această fracţionare a întregului care eram. Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne şi sânge, a rămas undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte pentru a coborâ în materie. În schimb, partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu materia. Nici un moment nu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru. Există miriade de fiinţe în întrega Creaţie care nu au avut niciodată curajul de a coborâ în teribilul joc al încarnării. Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a energiilor subtile. Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria sufletului să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţe inefabile. A-ţi trăi propria creaţie De ce era nevoie de acest «joc cosmic » aşa cum îl numeşte Stanislav Grof ? Nu putem cunoaşte cu edevărat devât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel « lucru », pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu poţi « cunoaşte » iubirea sau adevărul sau libertatea. Le poţi doar trăi. Experienţă. Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră Creaţie pentru ca expansiunea acesteia să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar coborâ în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria Creaţie în materie. În ultimă instanţă este o chestiune de expansiune a acestei Creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat vârful de expansiune al Creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este suficientă « ideea » (gândită) a  perfecţiunii.

Este nevoie de experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia.

Treptele identificării Corpul. Coborând în zonele dense ale acestei Creaţii, în materie, în corp fizic, ne-am identificat în prima fază cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar atât. Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouă identitate. A fost o identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o conştiinţă limitată la corp. Experimentam atunci identificarea completă cu această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar corpul nostru, am crezut că putem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a însoţit pe parcursul întregului nostru drum, până la revelaţia enormă a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se petreacă eoni de timp mai târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului. Rolurile. Apoi am început să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă treaptă a identificării. Este etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în încercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită până la capăt. Identitatea noastră a trecut prin mii de transformări. Am fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut şi altele nu, şi astfel astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase în două, partea inefabilă şi cea care coboară în materie, în acelaşi fel întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii aflate într-un etern dans al polarităţilor : bine-rău, întuneric-lumină etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de intrumentul gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am numit « întuneric, rău » etc, le-am respins, le-am îngropat. Frica de unele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii primordiale a primului nivel, frica de moarte, de dispariţie. Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram din ce în ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci Creaţia infinită şi multidimensională, nu poate fi adminstrată cu instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei noastre ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior. Acest « ceva » a fost şi el împărţit în două. Partea luminoasă, eterică a fost numită dumnezeu, suflet, sine superior sau i s-au dat identităţi divine : zeii tuturor mitologilor. Partea întunecată, densă, a fost numit diavol sau altfel. 

Astfel, umanitatea, aflată în plin joc al identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi Creaţia, împărţind-o în polarităţi fundamentale. Emoţiile. Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare, aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri  pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate. Identificarea cu aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-au făcut să trăim întregul spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţi complet cu rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională care se năşteau din dramele noastre. Au fost timpurile furiei oarbe dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a pierde ceea ce credeam că avem, şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce credeam că putem deţine. Timpurile curajului, ale eroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam acum era mult mai mult decât identificarea cu corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile noastre. Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor fundamentale. Mintea. Mai era un pas până la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi mai subtile decât cea emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a clasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă. Reuşeam acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente. Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate. De-obicei în jumătatea întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul coborârii umanităţii în materie atinsese punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale umanităţii au înţeles că dincolo de spaţiul mental mai este ceva. Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii. Este marele prag, marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit dintotdeauna « iubire ». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de identificarea cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care Creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea devenea intrinsecă, prin experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire.

Misticii din toate timpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă această conştientizare nu a devenit posibilă decât în timpurile noastre. Aspectele Adevărului Adevărul primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cu corpul, este un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă în dimensiunea densă a existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde, are acces la un adevăr trunchiat. De la marele Adevăr transcendent, trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate parţială, trăieşte un adevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis. Dacă identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care cred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar parţială. Ea se modifică, creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai mult decât doar corpul meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt. Mai departe voi trăi realitatea identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi despre intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de rafinament. Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi a adevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr  cine sunt. Adevărul meu devine mai cuprinzător.

Expansiunea adevărului personal aşa cum îl experimentează umanitatea atinge apoi pragul semnificativ al identificării cu mintea. Este punctul în care umanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul tuturor filosofiilor, al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care, în cele din urmă îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa cum o cunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său raţional şi care începe să intuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fi depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori umanitatea se întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem cei de acum trei mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii. « Cunoaşte-te pe tine însuţi », spunea o iscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul Cuvântului solar. În interior se află adevărul. « Împărăţia cerurilor se află în voi », spunea Cristos, având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un alt răspuns la întrebarea « cine sunt eu ? » Care este pragul ultim al descoperirii de sine ? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă instanţă, ceea ce se petrece în noi este Jocul divinităţii care se descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi Creaţia. Dar pragul pe care noi îl trecem acum este descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu cel mai subtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea este instrumentul care ne-a însoţit de la începuturile coborârii noastre în densitate. A evoluat odată cu noi, a crescut odată cu noi până la atingerea pragului de transformare. Mintea nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci se transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai departe : continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţi dinamice, sau încetăm să facem acest lucru, alegând să simţim această realitate, redându-i unitatea primordială.

De aceea pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor, dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se află Iubirea. Poarta sacră De câte ori nu am auzit sintagma « dumnezeu este iubire » ? Sau « noi suntem iubire ». Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, « dacă dumnezeu este iubire şi noi suntem iubire, atunci cum este posibil să existe această realitate, în acest fel ? » De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele nostru umane. Acela care a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia dată în istoria umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el, umanitatea a început să perceapă dincolo de iubirea parţială, trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari, rezervate doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul Iubirii divine, complete, integrale,  era experimentat. Trăit. Umanitatea de rând nu avea acces şi nu era pregătită poate pentru acest aspect al Adevărului. În templele Egiptului antic şi în cele ale orientului mijlociu, în întreaga Europă veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi templele Hiperboreei zalmoxiene, iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale adevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste aspecte, de dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende dincolo, în spaţiile vaste ale Fiinţei. Ei descopereau de fapt, prin trăire directă, contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista încă înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeul era încă odată o fiinţă străină, exterioară. Poporul nu putea concepe încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul despre porţile Fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al Adevărului. Cel care a mişcat ceva aici a fost Isus Cristos. El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan. El nu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a devenit accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă. Spaţiul sacru al inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o trăim acum.

Iubirea, la adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa natură, completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă. Ceea ce s-a petrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o dogmă, şi din experienţa iubirii integrale nu a mai rămas decât un concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în acel moment al evoluţiei sale. Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acel moment. Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea s-a copt. Adevărul integral şi Iubirea integrală pot fi trăite, căci mulţi oameni sunt în plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră a inimii poate fi trecută. Aspectele Iubirii Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un anume aspect limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte parţiale ale iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica morţii fizice, crezând că cuntem doar carne şi sânge, iubirea are un aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot ceea ce contează este să rămânem în viaţă. Supravieţuirea. În zilele noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă irezistibilă (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire. Uitarea a cine suntem cu adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul. Toate dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează întreaga Creaţie este uitată. Identitatea parţială, care generează în adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale de iubire. Călătoria inimii a început. Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine. Ne urâm trupul de fapt, pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul aceste identificări este sexualitatea primară, animalică, şi ea desigur un aspect parţial al iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea. Suntem identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat. La nivelul identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri la întrebarea « cine sunt eu », umanitatea trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii. La baza tuturor acestor forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi « ceea ce este al nostru », ca şi cum am fi noi înşine. Este de fapt o extensie a identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin ca fiind « ale noastre ».

Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva decât de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva apropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu celălalt. Foarte interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb energetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri. Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi. Paradisul pierdut. Devenim căutătorii iubirii, într-un partener, într-un copil, într-un prieten, într-un animal din pricina acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior. Astfel că proiectăm ceea ce ni se pare că lipseşte, înafară. Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai complexe. Uneori revenim în roluri asemăntoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva.

Aceasta este karma. Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă. Cu cât identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii trăite aste mai largă. Iubirea în care sunt parte corpul, energiile noastre corporale şi emoţiile noastre ne conduce într-o zonă a experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ceea nu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne înspământă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas. Această treaptă a identificării, extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu emoţiile generate de aceste roluri. Devenim apărătorii nu numai ai iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce percepem ca făcând parte din noi sau nu. Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare Apoi urmează nivelul cel mai interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când ne încarnăm pe această planetă. A crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre. Ea este aceea cu ajutorul căreia am operat în interiorul dualităţii. Eu- celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul, spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al « lumii de dincolo » ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi pe care am uitat-o e mai strănă ca niciodată. Atât de strâină încât am ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de sine. Pe această treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă, corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gâdire. Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în expansiune, ceea ce credem despre noi îşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie.

Este timpul umanităţii care se teme de extratereştrii –străinii, necunoscuţii, umbrele – asta după ce a purtat bătălii intestine în toată istoria sa. Mintea care orchestrează tot acest spectacol interior al conştiinţei, devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi dispărut cumva în faţa aceste avalanşe a raţionamentului rece. Dar nu este aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure propriile limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa. Ele descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată, dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim, există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul cosmic al încarnărilor. În clipa în care reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi realitatea « cu inima », descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi mai multe decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna, stăpânii spaţiului nostru interior. Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte. Descoperim deasemeni adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine nevoia disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată. Descoperim că « iubita mea », « copilul meu », « tatăl meu » sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic, şi cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii. Descoperirea că nimeni nu e vinovat cu nimic, că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine din identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii, că nu e nimic de salvat, de ajutat, aduce cu sine acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din trăirea directă a Adevărului a cine suntem cu adevărat, din descoperirea adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la jocul cosmic al încarnării.

Dincolo de acest nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate. Aspectele libertăţii Aşa cum adevărul despre noi înşine vine înaintea iubirii, adică nu putem trăi adevărata, completa iubire fără să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi a iubirii. « Adevărul vă va face liberi ». Da, căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei, conduce la trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este aceea care aduce libertatea completă. Ce înseamnă libertate ? Libertate faţă de ce ? Suntem obişnuiţi după lunga noastră călătorie în densitate, în care ne-am raportat mereu la « exterior », să ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acest exterior nu este decât ceea ce am exclus din noi înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, am expansionat, aspectele cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile, emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât auto-limitări. Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită decât de propriile noastre aspecte. Adevărata libertate este o libertate interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastre aspecte. Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii pentru a ne redescoperi pe noi înşine. Faptul că suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai curând o intuiţie care nu a vut nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare. Corpul l-am considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile din urmă, în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga realitate, inclusiv corpul.

Dar până atunci nu. A fost mai uşor să privim dincolo de el. Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge ? Libertatea faţă de aspecte Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem. Un exemplu simplu : cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de iubire, dar nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi desigur încercasem să o salvez pe perechea mea. Nu era decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna întotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul victimei. O neînţelegere profundă. Eram eu liber ? Erau ele libere ? Nu, căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe care îl jucam. Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării. Toţi trăim roluri, modele de comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări. Mulţi poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care se definesc, şi care, la fel nu sunt decât identificări cu roluri. Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin feminin şi de frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată vindecare, pe orice nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de acestea. Eliberarea de emoţii Dar emoţiile generate de aceste roluri, care au devenit un mod de a trăi, de a aduce energie în această dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. « Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea, disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi energia. Şi cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele. Atât de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e foarte greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală, merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare. Cum aduce starea e prezenţă şi de conştienţă faţă de sine, eliberarea de sub imperiul emoţiei ? Atunci când suntm prezenţi în noi înşine, conştienţi de pariţia oricărei emoţii, oricărui gând, atunci abia putem alege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu. 

Dacă o vom trăi ca şi cum am fi una cu ea sau doar o vom observa până la dizolvare. Aceasta este un dintre cele mai importante forme ale eliberării interioare. Eliberarea de emoţie. În multe cazuri înseamnă, pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor cpacităţi pe care nu ni le-am imaginat nicicând. Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care ne-au creeat realitatea interioară şi prin reflexie pe cea exterioară, abia atunci descoperim starea de bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec, care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentăm starea aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc, nu ne mai temem de ceea ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi ci vom deveni mai autentici şi mai curajoşi în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptarea adevărului interior al altora, oricare ar fi. Nu ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm « erorile » lumii exterioare în funcţie de propriile noastre norme. Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în faţa noastră. Eliberarea de identificarea cu mintea Cel mai important lucru pe care-l dobândim este naşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră de a administa spaţiul interior. Începem să ne descoperim adevărata noastră natură de creatori conştienţi. Descoperim repede deasemeni legătura indestructubilă între procesele mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este decât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem astfel primul pas către eliberarea conştientă de dictatura modelelor de gândire. La fel ca şi modelele de comportament care au asociate anumite roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la ralitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum să concepem realitatea şi pe noi înşine, de famile, şcoală, biserică, societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc etc Rămâne prea puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile opinii despre aceasta. Suntem prizonieri în sisteme de convingeri pe care ni le asumăm ca fiind « ale noastre » şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne identificăm cu ele. Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi puternice. Suntm prizonierii uneo realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Este capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate. Credem că ştim cine este celălalt pentru că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât simţită. Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic înafara dimensiunii liniare a realităţii, oferită de minte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la înstrăinarea de natura profundă a ralităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care trăim este generat de această privire asupra lucrurilor. De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmă care este una a prozonieratului interior. Suntem de fapt sclavii inconştienţi ai sistemului cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă. Adevăr şi libertate Întodeauna au existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial. Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi oameni care au găsit singuri adevărul în ciuda celui oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este « de vină », căci nu există opresor fără victimă.

Noi suntem aceia care am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim doar firmituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de ceilalţi sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o libertate parţială. Libertatea nu este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre, la corpurile noastre, la rolurile noastre. Adevărat libertate se referă la libertatea interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am validat. Libertatea este în ultimă instanţă o chestiune de experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine, ci din propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al friciilor, al credinţelor noastre. Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus nu mai au nici o importanţă, căci descoperim că şi puterea este o iluzie. Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri, atunci da, putem fi închişi, ucişi etc, căci realitatea noastră este cea a trupului. Dacă credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice etc. Dar odată trăită libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele. Dacă credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe, da, putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective în detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea Creatorului. Un fel de Epilog Toate acestea merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiunea densă a Creaţiei. Noi adică. Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea nivelurilor succesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim la atributele primordiale ale fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi niciodată cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în materie. Căci această călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram doar nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi care nu se ştia cât anume avea să dureze. Depindea numai de noi să străbatem vălurile succesive ale uitării. Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai dense ale Creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă, alături de care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am luptat, ne-am sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi ale propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul materiei celei mai dense. Am devenit îngerii  care pot trăi în materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii. Căci la aceste niveluri orice experienţă personală schimbă experienţa întregii Creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi asumă călătoria în materie, poartă numele de Umanitate. Noi suntem Aceia.

horia ţurcanu

 

ps. Dacă aţi parcurs acest text până la capăt, atunci ceva rezonează în voi. Nu facem aici decât să vă reamintim ceea ce ştiaţi déjà, în adâncul vostru. Mai e un pas. Daţi print acestui articol şi citiţi-l atunci când aveţi timp suficient. Veţi descoperi multe lucruri care v-au scăpat la prima lectură. Găsiţi informaţii despre workshop-urile si serile noastre experiment, pe site-ul Asociatiei de Terapii Transpersonale (www.transpersonal.ro)




Comentarii mai vechi (84)

E stiut faptul ca orice i se "intampla" omului,nu-i intamplator.Schimbarea de constiinta in care traim acum,se petrece in om,pamant,atmosfera... si toata creatia schimba ceva in acelasi timp,ca urmare .E randul Omenirii,impreuna cu Pamantul sa faca saltul ,o experienta diferita de ceea ce s-a facut pana acum in intreaga creatie.Principala "mutare" este de pe dominatia mintii pe echilibrul intre toate aspectele vietii umane,prin integrarea lor intr-un tot,ceea ce va duce la eliberarea suferintei.Situatia Japoniei nu surprinde pe cei ce cunosc felul exagerat al folosirii mintii in aceasta tara.Inca de copii,acesti oameni sunt supusi unor programe de "robotizare" a vietii lor,sunt ahtiati dupa "a face",dupa munca (unui occidental nici nu-i vine sa creada ca ei au fost in stare de o greva generala ,pentru a protesta impotriva impunerii unui program de lucru de 8 ore !).Tehnologia ultra-sofisticata creata de ei,a pus mintea la un efort pe care nu-l mai putea suporta.Ei erau nemultumiti si de faptul ca la sfarsitul saptamanii erau nevoiti sa nu lucreze,conform programului international de protectie impus si de guvernul lor.Imaginati-va ce concentrare imensa a energiei mintii !Mintea,iesita din echilibrul intregului (atunci cand i se da o dezvoltare imensa,ca in cazul de fata)duce la o instrainare,izolare de ceea ce este omul in adancul fiintei lui.La toate acestea numai o concentrare a energiei nucleare mai lipsea ! Este clar ca in punctele "fierbinti" ale Pamantului,acolo unde aspectele iau controlul intregului,rabufnirile Pamantului vor fi dure.El nu mai poate duce "ruptura" si atunci se scutura pentru a se elibera de ea. Acum japonezii au ce FACE.Au fost nemultumiti ca nu fac destul. Cu siguranta,aceste evenimente trag un semnal de alarma pentru intreaga omenire!Nu se poate ca factorii de decizie mondiali sa nu constientizeze ce inseamna incapsularea energiei nucleare (o energie extrem de alerta si cu un potential de degajare pe care nu poti fi sigur ca-l poti controla si,mai mult decat atat,intr-o zona preponderent seismica).Fiecare centrala nucleara este o bomba potentiala.Combinatia dintre cele doua "bombe"-mintea japoneza si energia nucleara incapsulata-a dus la urmarile cunoscute,acum cand si alte "dedesubturi" ale schimbarii erau gata de actiune. Toata compasiunea pentru acele fiinte ce au ales sa locuiasca acele tinuturi,care prin zguduirea lor,vor zgudui constiinte. Cand consideri ca nu ai timp sa te opresti din gandit si sa privesti in interior,esti,in cele din urma,obligat s-o faci sau...sa pleci deocamdata. Japonezilor,va multumesc pentru curajul de a juca acest rol dureros,dar care da posibilitatea unor constiinte la a se trezi din somnul "facutului". Lucica în 15.03.2011

Draga Horia si nu numai, Sper sa nu supar pe nimeni dintre voi cu ceea ce voi spune acum, dar chiar simt nevoia de a-mi exprima punctul de vedere (care nu este numai al meu ci si al unor oameni cu mult mai luminati decat mine) referitor la afirmatii categorice de genul "nu exista pacate, ci doar experiente". In invatatura profunda a crestinismului ortodox, un loc central il ocupa virtutea dreptei socotinte (discernamantul spiritual). In traditia rasariteana, orice duhovnic autentic isi indruma discipolii (cu o pedagogie minunata, insuflata de Duhul Sfant) pe calea dobandirii adevaratei libertati si a adevaratului discernamant spiritual. Viata insasi ne dovedeste ca, in prezent, cei mai multi dintre noi (cei botezati) suntem crestini mai mult cu numele decat in fapt, fiind abia la primii pasi ai drumului nostru spre Dumnezeu (sau ai calatoriei inimii, altfel spus). De aceea cred ca se cuvine sa fim foarte atenti la modul in care folosim cuvintele, fara a uita, pe cat este cu putinta, un lucru: atunci cand ne adresam unui public eterogen, daca nu nuantam sau nu explicam suficient de bine anumite idei, riscam sa le facem un rau sufletesc acelora care au (inca) un discernamant relativ precar. Pentru un astfel de om, a “auzi” ca “nu exista pacate, ci doar experiente" suna ca un fel de indemn la a renunta la orice autocenzura morala a propriilor fapte. De ce sa se mai gandeasca la eventualele efecte negative ale unor fapte ale sale asupra celor din jur (asupra naturii, a animalelor si a semenilor) daca “totul este experienta” ?!... Inseamna ca “totul e permis”, nu ?!... (Daca am exagerat, am facut-o doar cu scopul de a ma face mai bine inteles) Imi cer scuze pentru ca mi-am spus parerea fara sa mi-o ceara cineva. Cu prietenie, Radu Radu în 28.02.2011

Responsabilitatea fiecaruia pentru cele exprimate este fata de el insusi.Un om responsabil priveste spre el,spre cele mai profunde adevaruri la care a ajuns prin propria experienta si nu face compromisul de a exprima un nivel situat sub cea mai inalta intelegere,spre a-l proteja pe un altul care nu accepta inca.Acesta este un compromis si cel ce are ceva de impartasit,sincer cu el fiind,nu -si incalca culmile proprii doar pentru a fi altora pe plac.Grija de altul a fost o indrumare cinica si lipsita de intelepciune,fiindca,avand grija altcuiva,te neglijezi pe tine si ceea ce vei "darui" altuia nu poate fi decat propria neglijenta.O casa nelocuita,oricat ar fi de aratoasa,in cele din urma se naruie,fiindca ea e lipsita de viata.Acelasi lucru se intampla si cu omul care are mai mult grija celuilalt,decat a lui.In alta ordine de idei,o astfel de indeletnicire duce la concluzia ca celalat este inapt de a-si avea singur de grija,ca eu as fi,vezi doamne,mai demn de urmat,mai merituos... si el,un biet neajutorat,acolo si-mi revine responsabilitatea sa-i conduc eu pasii,sa-l protejez,sa-l indrum.Din punctul meu de vedere este dezonorare,infatuare,lipsa de respect.Celalalt este liber sa inteleaga,sa actioneze,sa traiasca exact asa cum crede el de cuviinta.Daca eu as astepta sa faca toti primul pas odata cu mine,acel prim pas nu s-ar mai face,dar eu mi-am luat responsabilitatea primului meu pas,indecizia celorlalti neavand nici o influenta asupra mea. Cine ma poate opri sa sar exact in "sfintenie"?Si,cine poate s-o faca in locul meu,pentru mine?Nimeni.Daca acest "loc" pare ceva de neatins,sau rezervat doar unora,asteptarea de veacuri s-ar prelungi la nesfarsit.Din aceasta postura nu mai vezi rau-bun,alb-negru...ci totul este in armonie si,poti chiar sa te distrezi pe baza fostelor tale experiente,care da,au fost doar jocuri,piese de teatru pe care le-ai scris,regizat si jucat,si care numai din punctul de vedere al teatrului au putut fi catalogate drept tragedii sau comedii ,ca din perspectiva creatorului lor nu au fost decat ...experienta.La ce bun?Pentru ca poate si pentru ca de aceea a acceptat constient intrarea in fizicalitate,in inconstienta, sa experimenteze ceea ce se poate crea si "cu sacul in cap".Normal ca nu e nimic de judecat,sau condamnat,atata vreme cat S-A VRUT EXPERIENTA CELEI MAI LENTE VIBRATII A ENERGIEI.Aceasta a dus la experiente datatoare de disconfort si suferinta,dar au fost...doar experiente. Revenirea la constiinta cu care am ales constienti jocul inconstientei este responsabilitatea si alegerea fiecaruia in parte si nu exista nici o deosebire intre oameni,indiferent de religie,rasa,culoare.Nici inteligenta masurata de specialisti nu primeaza.Un om analfabet are tot atatea sanse sa se trezeasca pe cat are un savant,ca oricum titlurile savantului sunt doar experiente,joc,teatru.A lua una dintre religii si a o considera ca standard in schimbarea de constiinta bazandu-ne pe diferite norme stabilite de aceasta,dovedeste aceleasi separari,izolari in conceptii, create de mintea umana care si-a dat cu presupusul ,cam ce ar fi dumnezeu.Desi religiile au avut rolul lor,de a tine oarecum atentia indreptata catre Divinitate,si ele sunt doar jocuri,experiente si...toate jocurile si experientele sunt iluzorii.Cand omul se satura de jucat un joc plin de reguli si impuneri,ISI VEDE DOAR DE TREABA LUI si SE REGEASESTE.DOAR PRIN PROPRIA SCHIMBARE POATE AJUTA SI PE ALTUL,DAR PENTRU A SI-O REALIZA ,E NECESAR SA LASE GRIJA ALTUIA. Lucica în 02.03.2011

[...] Sper ca v-am starnit interesul:) Articolul in totalitate este aici: calatoria inimii [...] formele transformarii interioare-adevar,iubire,libertate « Rokssana's Blog în 23.02.2011

Multumesc pentru aceste Invataturi ! Citesc su ma straduiesc , sa revin la Sursa . Desi sunt departe kilometric (Montreal ) , ma simt foarte aproape de cei de Acasa ! Va multumesc , si e sigur ca daca revin in tara , am sa va caut ! Iubesc Calatoria Inimii !!! pe curand Luminita Onofrei Marin în 24.02.2011

mi-a fost foarte greu sa inteleg ca eu sunt actorul.am fost macinat de ginduri .m-am idetificat cu emotii ,resentimente , am purtat atit de multe masti incit am uitat de mine.am inteles intr-un final ca lucrurile se intimpla pentru mine, nu mie.ma identific cu tot ce scrie in acest articol si ma bucur ca nivelul meu de intelegere expansioneaza cu fiecare experienta traita. multumesc cu drag ben în 24.02.2011

Horia, am ceva intrebari care imi circula prin mintea asta neascultatoare si tare as vrea sa aflu si opinia ta. Ma gandesc la scenariul asta: stiinta, tehnologia, medicina, biologia, chimia etc. evolueaza si din cate stiu suntem in acest moment capabili sa replicam cam orice organ al corpului (putem realiza o inima artificiala, oase, putem creste in laborator diverse organe etc.), deci practic putem inlocui orice organ din corp, ba chiar toate organele si putem "visa" le nemurirea corpului.. inca "lucram" la inlocuirea creierului...sunt facute diverse studii si se pare ca in viitorul nu prea indepartat vom putea inlocui si creierul cu unul artificial...chiar de nu crezi ce spun aici (desi informatiile se gasesc in diverse publicatii de specialitate) sa presupunem ca ne indreptam spre directia asta... Acum te intreb (si in acelasi timp ma intreb)...daca mi-am schimbat celulele, organele, corpul, creierul...cine sunt? (oare se poate transfera si mintea?)sunt un fel de masina? mai am suflet (constiinta)? sau daca cumva toata "personalitatea/mintea" mea este stocata undeva si reimplementata in noul corp...atunci sufletul meu ma va "insoti" din nou? sau il pierd? pana la urma asta inseamna sa nu te identifici cu corpul sau cu creierul tau, atunci cand le poti inlocui iti vei da seama ca tu nu esti corpul si nici creierul... poate fi "transplantat" sufletul, sinele tau profund etc.? sau nu este nevoie...atata timp cat esti constient esti si intreg? chiar daca corpul tau e de exemplu o masinarie metalica? (esti o masina cu suflet?) daca vom putem trai in corp vesnic (si sa nu teoretizam, gandeste-te chiar acum ca ai oprit imbatranirea corpului tau si vei putea trai mereu in corpul tau de acum, la varsta actuala) mai avem nevoie de suflet? mai avem nevoie de idei gen "after life" ? nu va mai exista "after life", va fi doar viata in corp...? dar de dumnezeu? cum vezi o societate care evolueaza in sensul asta?...ptr. ca e posibil ca intr-acolo sa ne indreptam cum vezi ideile/experientele tale integrandu-se intr-un astfel de viitor posibil? as aprecia mult (tare mult) parerea ta (ptr. ca rezonez cu ideile prezente in articolele tale)... acum intrebari de genu' asta nu-mi dau pace si as vrea sa impart povara cu tine :) doru în 24.02.2011

alta ipoteza: daca suntem intr-adevar cum spun "materialistii" niste "electric signals in the brain" si vom reusi sa traim vesnic (prin inginerie genetica, clonare, crestre artificiala de organe etc.) si reusim sa ne afectam "pozitiv" si creierul, sa-l upgradam cumva, unde e sufletul? unde mi-e sufletul? cum sa-l cunosc? (ptr. ca nu mai mor ca sa ma reintregesc)... daca folosesc metode utilizate acum (ayahuasca, meditatie, mantre, respiratie holotropica etc.) s-ar putea sa obtin alte experiente avand in vedere ca practic acum am alt corp, alt creier (upgradat artificial, modificat frecvente, poate chiar forma, marime etc.) ...mai am experiente asemanataore? am alt gen de experiente? sunt ele cele "reale"? nu mai am deloc? mai am aceleasi opinii legate de viata, moarte, suflet etc? este sufletul o iluzie? o creatie care depinde de stadiul evolutiei? doru în 24.02.2011

dragul meu, iata subiectul unui articol foarte interesant! multumesc pentru idee! (voi multumi tuturor celor care-mi pun intrebari ce ma stimuleaza. poate institui si un premiu agnis pentru cea mai stimulatoare intrebare a saptamanii, lunii, etc :)) iata un raspuns de principiu. totul este energie. dar nu constiinta in sine(ii poti spune deasemeni dumnezeu, Sine, etc) . ea este ceea ce creeaza energia. unul dintre atributele energiei este aceea ca ea nu poate fi "inghetzata". ea poate fi doar incetinita in vibratia sa. asa se naste materia. este energie care oscileaza incet. dar, si ea se misca. o piatra, oricat ar de dura, va disparea. nici o forma nu dureaza pentru totdeauna, pentru ca energia continuta va curge cumva. nu poti inchide energia intr-o forma decat temporar. corpurile noastre sunt forme. de aceea sunt temporare. pentru ca energia corporala poate fi turnata in forma, dar nu poate sta la infinit. in cele din urma, ca orice energie, va curge din nou. asta sta la baza ciclului incarnarilor. acum, n-am nici un dubiu ca este posibila ca intr-o buna zi corpurile noastre sa fie inlocuite complet cu componente care sa dureze mai mult, si sa stiinta sa gaseasca solutii pentru prelungirea vietii. dar moartea nu este o chestiune de andurantza a corpului. pare ca asa este, dar decizia de a pleca, de a schimba planul apartine intotdeauna sufletului. pentru suflet, dorintza aspectului uman de prelungi existenta incarnata este irelevanta. el va parasi corpul atunci cand cand prioritatile sale nu mai pot fi indeplinite. cineva moare tanar si noi spunem " vai, ce pacat". in realitate, prioritatile sufletului si cele ale aspetelor noastre umane sunt diferite. (personal am trecut printr-o imprejurare de viata si de moarte, fizic vorbind, si am trait acest lucru acum cativa ani.) deci, este foarte posibil ca nu longevitatea corpului sa fie problema. exista maestri care pot sa prelungeasca viata intr-un corp foarte mult - e drept, intr-o forma mai putin densa, si care ar putea ramane mult pe-aici. nu o fac. dorinta de a trai nemurirea este o dorinta a aspectului uman, partial, trunchiat, nu o dorinta a sufletului. pe masura ce evoluam ne identificam cu sufletul mai mult decat cu corpul nostru, iar dorintele sufletului, ca si adevarul, iubirea, libertatea, intelegerile etc, sunt diferite. sper ca am reusit sa iau o parte din povara intrebarilor tale. :)) trebuie sa traiesti o stare de constiinta extinsa in care sa experimentezi mai mult din ceea ce esti. atunci intrebarile tale vor fi altele. h agnis în 24.02.2011

si inca ceva. sufletul nu are nevoie de nemurire, pentru ca o are deja. stie ca se poate intoarce in corp oricand doreste. doar identificarea cu corpul ne face sa cautam nemurirea corporala. pe masura ce descoperim ce suntem, descoperim si ... imposibilitatea de a disparea. :) agnis în 24.02.2011

horia multumesc mult ptr. raspuns si acum abia astept articolul :) acum daca mi-ai dat un deget, eu o sa-ti iau toata mana :)... spui ca moartea nu e o chestiune de anduranta a corpului, insa pana acum observam ca exista o legatura clara intre sanatatea corpului (mediului) si durata de viata ... speranta de viata de acum cateva sute de ani era cam pe la jumatate (45-50 ani)ori nu putem nega legatura dintre descoperirile relativ recente ale medicinei si prelungire vietii (chiar s-a observat o crestere accelerata a sperantei de viata in ultimii 20 de ani - guvernele se gandesc sa modifice varsta de pensionare etc) spui ca daca vom putea intretine corpul intr-o conditie foarte buna - ceva de genul sa fie mereu ca la 25 de ani - (prin intinerirea constanta a celulelor, prin mentinerea intr-o anumita stare de vibratie etc....nu conteaza metoda) noi tot vom muri ptr. ca sufletul va decide sa paraseasca trupul...eu am dubii...ptr ca nu observ tineri de 25 ani care mor din cauze similare mortii "naturale" cauzata de imbatranire... sper ca imi vei raspunde si la intrebarea de la 19:57 si ca nu sunt insistent/enervant am vorbit :) doru în 24.02.2011

Nu am inteles partea identificarea cu salvatorul.Nu ar trebui sa-i ajutam pe altii lasandu-i sa ceara ajutorul cand simt ei sau sa-i lasam sa descopere singuri ce au de descoperit oarecum ignorandui.Am ramas oarecum in ceata eu în 24.02.2011

Draga Horia, si eu am avut, acum cativa ani, mai multe experiente de tip *near-death experiences*. Chiar si experiente(spontane) gen *holotropic states*, *transpersonal experiences* *non-ordinary states of consciousness* sau *an overwhelming and indescribable experience of cosmic consciousness*, *transcendence of linear time*. Exprimarile din limba engleza le-am preluat de aici(unde sunt foarte bine detaliate si explicate): http://www.scribd.com/doc/19348353/Stanislav-Grof-Ervin-Laszlo-Akashic-Field Asa ca pot spune ca intrebarile lui Doru sunt oglinda spatiului mental descris de tine in cuprinsul articolului. Spatiu mental care nu poate vedea, simti, accesa *lumea de dincolo*..pentru ca acest demers este atributul unei fiinte complete care cuprinde si latura spirituala, latura pe care spatiul mental nu o poate concepe, pentru ca este dincolo de minte. Claudiu în 25.02.2011

claudiu, am avut si eu la viata mea cateva experiente din cele enumerate de tine, insa tot am ramas cu astfel de intrebari...ce, adevarat, vin din minte...insa am ceva dubii (tot in minte create)...oare experientele avute de noi nu vin tot din minte? noi spunem ca ele sunt "deasupra" mintii, ca mintea nu le poate integra si descrie, insa de unde stii ca peste 20-50 de ani experientele "profude" de acum nu vor fi banale si create la cerere prin diverse metode, prin extinderea mintii sau accesarea unei alte laturi ale ei (mai putin cunoscute pana acum)...iau pastila sau apas butonu' si pac sunt in nirvana, ti se pare imposibil? daca toate expoerientele "mistice" "profunde" "transformatoare" sunt doar o evolutie a mintii, o iluzie? daca cumva si tu si eu avem dreptate? :) doru în 25.02.2011

din acelasi ciclu: sunt numeroase cazuri de oameni care au murit (organele au incetat sa functioneze, nici urma de activitate cerebrala etc.), au fost declarati morti (unii si ingropati) insa dupa cateva minute/ore/zile au revenit la viata...povestesc ca au experimentat diverse chestii de nedescris in cuvinte, dar revin in vechiul corp... eu ma intreb, este oare posibil sa ne intoarcem intr-un alt corp, in locul corpului pe care tocmai l-am parasit? - este oare posibil sa dezvoltam o tehnologie (tehnologia sacrului :)) prin care putem alege ca dintr-un catalog, dupa ce ne auto-omoram sau murim, sa intram in orice corp dorim - (din alta rasa, specie sau alt gen sexual, de alta varsta etc.) sau "sufletul" , "constiinta" este cumva legata de corp? oare facem noi deja aceasta? asta e oare reincarnarea? doru în 25.02.2011

Am citit canva un orticol, un studiu despre gene unde explica ca noi am avea o gena care ne face sa murim si nu murim din cauza uzurii cum se credea dar mai e si o programare oarecum impusa de societate de cand intram in scoala incepe programarea gen: 12 clase 40 ani muncesc mai stau la pensie ceva pe acolo si mor.Eu cred ca daca cu adevarat nu va mai trebui sa murim nu vom muri si gata.In russia e un caz un baiat de 25 ani a intrat in coma si de cand sa trezit acum 15 ani nu a imbatranit deloc.Si oricum daca corpul uman impune multe limitari de ce am vrea sa stam in el mereu ? eu în 25.02.2011

Este o mare fericire să realizezi că în DHARMA-CHAKRA (roata legii divine), nu mai există nici o bază care să susţină doctrina nemuririi sufletului. - Ce vrea sa zica Buddha in DHARMA-CHAKRA cu idea asta? Adrian în 25.02.2011

Apropo de atrocitati, suferinta, dezastre, poate si de Japonia: http://www.trilulilu.ro/catalin_gabytzu/bf62cbe35e3a18 Claudiu în 13.03.2011

constiinta,nefiind energie,nu se consuma,deci aceasta nu moare,dat tot ea decide cat isi tine vehiculul in care experimenteaza pe pamant.integrarea divinului cu umanul ,am putea spune ca da un "produs" nou care poate decide constient.sigur ca ,de vreme ce noul OM nu mai are un punct fix realitate,nici nu va mai avea atata chef sa suporte apasarea acestei dimensiuni,mai ales ca toate,in acest caz,ii sunt la dispozitie,deci nu va mai tine mortis sa ramana prea mult,dar o poate face.crearea de clone este o imitatie (asta face mintea;imita,repeta ,nefiind in stare sa imagineze,ea nu creaza)a corpului fizic cu toate "ingredientele" chiar,dar nu si a sufletului care nu poate fi realizat prin imitare.e ca atunci cand schimbi masina veche cu cea noua,dar nu predai la "Rabla" si soferul, ca iti trebuie soferul care esti sa conduci noua masina.si aceasta noua masina se va invechi,insa Divinul (soferul) nu se uzeaza. Lucica în 25.02.2011

Lucica spui ca crearea de clone este o imitatie a corpului si sufletul nu poate fi imitat, dar sa presupunem ca eu imi schimb niste organe (suntem in 2100, tehnologia permite si am o groaza de bani, hai schimb si oasele cu ceva material inteligent mult mai rezistent, hai schimb si creieru' cu unu versiune mai noua...sunt o clona? sunt o imitatie? nu mai am suflet? crezi ca daca imi schimb creierul, imi pierd sufletul? teoretic nu, dar incape un suflet intr-un corp total artificial? are legatura sufletul cu corpul biologic? pot fi o masinarie cu suflet? arthur în 25.02.2011

sanatatea corpului vine din sanatatea sufletului, nu invers. nivelurile subtile le impregneaza si le creeaza pe cele dense. corpul este o creatie a sufletului. nu mai suntem cei de acum cateva sute de ani. constiinta a evoluat, tehnologia nu este decat unul dintre domeniile lumii materiale care reflecta schimbarile de constiinta. toate descoperirile stiintifice si tehnologice sunt... constiinta in dimensiunea materiala. ceea ce mentine corpul tanar este fluxul de costiinta si de energie, dar sunt multe alte conditii care influenteaza: sistemele de credinte, sistemele de hranire energetica, mediul cultural, social, mostenirile karmice si energetice, convingerile personale si in general tot ce se numeste paradigma in care traim. a privi corpul desprins de toate acestea este, fara indoiala, o perspectiva, dar e cel putin naiva. tinerii de 25 de ani care mor intr-un accident de masina, mor nu in urma unei nefericite intamplari, ci in urma unei alegeri a sufletului acelui om. nu exsita coincidentze. iar despre semnele premature ale imbatranirii.... nu cunosti pe nimeni care s-a nascut obosit? care e conservator si zgarcit, ale carui convingeri si energii baltesc si miros urat si a carui fatza reflecta acest lucru? batranetzea nu este decat o incremenire a energiilor vitale. si asta vine doar din interior. citeste autori ca schure - marii initiati etc. o sa-ti lamureasca multe. asta in cazul in care preferi sa stii despre subiect, nu sa experimentezi tu singur adevarata ta natura. mintea n-o sa incapa niciodata unele lucruri, pur si simplu pentru ca o parte nu incape intregul. toate aceste intrebari sunt intrebari pe care partea le pune intregului. agnis în 25.02.2011

nimeni nu spune sa ramanem indiferenti la cererea de ajutor a cuiva. ba dimporiva. trebuie sa ajutam pe oricine ne cere ajutorul. de-obicei insa ne oferim ajutorul fara sa ne ceara nimeni. daca cineva vine sa impartaseasca cu noi o imprejurare dificila de pilda, in loc sa ascultam, pur si simplu, ne grabim sa-i venim in ajutor cu solutzii. nu are nevoie de solutiii. doar sa fie ascultat. asta e un mare ajutor. compasiunea inseamna sa fim alaturi de celalalt, onorand orice experienta si orice decizie ar lua. nu sa-i dam noi solutii, nu sa luam decizii in numele lui, nu sa corectam ceea ce face, nu sa-l salvam pentru ca asa e crestineste. una peste alta, da ajutor atunci cand ti se cere. daca nu ti se cere si il dai, e nevoia ta de a ajuta, nu a celuilalt de a fi ajutat. are sens? :) agnis în 25.02.2011

corect. agnis în 25.02.2011

e o neintelegere profunda in ceea ce priveste natura fiintei omenesti. mintea e parte mica a fiintei. un instrument doar care a fost creat. instrumentul nu are viata lui, ci a creatorului sau. agnis în 25.02.2011

horia, roger that :)..am sa citesc Schure, vad ca The Great Initiates e opera lui, probabil la ea te refereai, insa eu la o prima cautare gasesc disponibila cartea asta: De la Sfinx la Christos: evolutia divina, la libraria Eminescu - ai idee daca e buna? doru în 25.02.2011

Are sens, are perfecta logica dar de ce e rea nevoia asta de a ajuta? (cumva stiu ca nu buna)am primit si semne sa stau deoparte in unele cazuri.E ciudat atunci cand primesc raspunsu la o intrebare mai apar 2 intrebari.Multumesc pt raspunsul de mai sus eu în 25.02.2011

Henri Bergson e ok? tot vreau sa-l citesc de ceva vreme... doru în 25.02.2011

nu e rea. e doar nevoia unui aspect, nu al fiintei integrale. cand evoluam, se transforma. imic nu e bun sau rau. doar reprezinta niveluri mai inguste sau mai largi de intelegere, identitate, adevar, iubire, libertate.... :) agnis în 25.02.2011

da, are multe raspunsuri in ea. vezi ce ti se potriveste de-acolo agnis în 25.02.2011

(Ieri am fost solicitata la altceva si am lasat putin neclar mesajul). Sigur ca numai constiinta creaza.Corpul omenesc este creat tot de constiinta si,bineanteles este o prelungire a ei insasi.Tehnologia,care urmeaza constiinta,poate fabrica un corp care sa corespunda intru totul tuturor functiilor,numai ca ,pentru a fi de sine statator,e necesar sa fie locuit de un suflet.Literatura si productiile cinematografice au fabulat pe aceasta tema,dar clona va fi o realizare a noii tehnologii,in care un suflet ce mai alege sa ramana pe pamant,sa poata pur si simplu sari in ea,lasandu-si vechiul corp uzat din cauza ignorantei si folosind in continuare corpul-clona.Clonele imaginare cunoscute din filme,sa zicem, sunt masinarii fara suflet care sunt conduse ,ca orice masina, de un program fabricat tot intr-un laborator pamantesc.Ele nu au independenta totala ci urmeaza programul. Pana la aceasta realizare in masa a tehnologiei (cu siguranta fezabila si utilizabila in viitor),putem sa ne impregnam cu viata,constient, corpul pe care il avem,prin respiratie constienta.Se va recurge la clona,numai la alegere,si numai in cazul in care vechiul corp nu mai poate sustine functiile vitale din cauza unei deteriorari majore. In legatura cu ce intreba Arthur,daca un suflet poate locui intr-o masinarie,raspunsul meu este sigur da,tinand cont ca aceasta "masinarie" cum ii spune el urmeaza in milionimi de milionimi ,deci cu cea mai performanta exactitate,elementele folosite de constiinta la crearea corpului omenesc.Aceasta stiinta si tehnologie,in Noua Constiinta,va fi floare la ureche.Bineanteles ca aceste realizari nu vor fi lasate de constiinta sa apara "pe piata" decat atunci cand gradul de schimbare a celei vechi cu cea noua va garanta destula intelegere a acestei tehnici medicale,in ultima instanta. Si,deja,partial tehnica e folosita mai de mult:proteze,de diferite utilizari,placi inlocuitoare de portiuni osoase,etc. si sufletul nu are nimic impotriva. E un subiect vast,dar deocamdata altceva ne intereseaza ,fara de care nu s-ar putea ajunge la tehnologii ce actualmente par a fi stranii,irealizabile.E vorba de schimbarea constiintei,in linia careia,mai degraba discutia despre ajutorul dat pe necerute, e mai de actualitate.Chiar pe cerute ("cerseala") ,un asa-zis ajutor nu face decat incurajeaza acel om sa ramana in starea respectiva,fara a cauta sa-si gaseasca iesirea spre o viata in libertate in care sa nu mai depinda de alcineva.Nimeni nu poate cu adevarat ajuta,decat dupa ce este echilibrat el insusi si atunci o face fara a face nimic.Nu vorbesc de un refuz,daca situatia o cere,dar de a nu-ti face din asta o credinta de "mantuire",care e cel mai daunator lucru in cazul discutiei noastre.Niciodata "mantuirea" nu-ti va veni ca o recompensa a "binelui" pe care l-ai facut,ci din acceptarea a tot si toate asa cum sunt.Si...multora le place starea de victima,le da sarea si piperul vietii lor,iar cei ce nu observa "distractia" victimei,sunt folositi ca hrana si sunt secatuiti energetic. Cand fiecare se va fi ajutat pe sine indestul, va fi in stare sa ajute pe oricine,fara sa miste un deget !Atunci nu o mai face dintr-o DATORIE CIVICA (!),ca nu mai e dator cu nimic nimanui si ,ce e mai de subliniat,nici lui insusi;E LIBER . Lucica în 26.02.2011

Draga Domnule Horia, Va rog frumos, daca se poate, sa-mi precizati sensul in care ati facut afirmatia din textul de mai sus (si nu numai) conform careia “nu exista vinovati si vinovatii”. Va asigur de faptul ca nu doresc sa culpabilizez pe nimeni, dar nici nu pot sa ignor faptul ca intrega istorie a omenirii este strabatuta de o “cantitate” imensa de suferinta inutila. Bineinteles ca se poate spune, asa in general si cu titlu de principiu, ca nimic din ceea ce traim nu este lipsit de sens si deci nici inutil. Totusi, chiar si marii initiati au atras atentia asupra faptului ca pe langa suferinta rodnica din punct de vedere spiritual si moral (si, intr-o oarecare masura, inevitabila la anumite stadii de dezvoltare a fiintei umane) exista si o suferinta sterila (si evitabila), o suferinta care este rezultatul numeroaselor forme de manifestare ale anumitor slabiciuni majore provenite din latura inferioara a naturii noastre. Personal, consider ca este aberant sa credem ca atrocitatile la care ne-am supus unii pe altii de-a lungul timpului ar avea in vreun fel de-a face cu planul pe care il are Dumnezeu cu umanitatea. Si tocmai catre o astfel de concluzie suntem condusi daca nu putem intelege un eventual sens foarte profund al expresiei “nu exista vinovati si vinovatii”. Va multumesc anticipat si va doresc sa aveti parte numai de bine ! Radu Radu în 26.02.2011

eu sunt lucica si sunt divina. n-am nici o vina, nici un pacat, AM EXPERIMENTAT si cand am impuscat, si cand am salvat, si cand am urat, si cand am iubit, si cand am hulit, si cand am blamat, si cand am laudat, AM EXPERIMENTAT. Cand am sfartecat, sau am imbratisat, sau cand am atarnat de limb-un "vinovat" si cand nu am iertat pe vreunul de-un "pacat" chiar daca s-a rugat, AM EXPERIMENTAT. si cand am muncit, si cand am chiulit, si cand am fost fruntas, si cand am fost codas, si cand m-am laudat, sau culpabilizat, AM EXPERIMENTAT. cand m-am milogit, sau am milostivit, sau am adulat, ori am blestemat, m-am victimizat, sau orgoliat, AM EXPERIMENTAT. si cand am betivit, sau am preacurvit, sau m-am preasmerit, si m-am umilit in genunchi, chircit si am asteptat ajutor nedat de la cel Preanalt, AM EXPERIMENTAT. si...in consecinta, fara umilinta spun deci raspicat: NU-I NICI UN PACAT SI N-AM NICI O VINA CI,EU SUNT DIVINA, SCOTAND IN EVIDENTA NUMAI EXPERIENTA. Lucica în 26.02.2011

:) multumesc radu. esti un om bun. asa este. atrocitatile sunt inutile. multe din articolele mele contin raspusuri la intrebarea ta. este o chestiune de perspectiva. pot adauga un singur lucru: eu/tu suntem aceia care au creat toate acestea. am ajuns sa intelegem acest lucru. sau nu. agnis în 26.02.2011

Probabil ca ratiunea de a fi a acelor/acestor atrocitati este tocmai experimentarea lor pentru a putea avea in final un grad de comparatie intre acestea si adevarata noastra natura. Iar tot acest demers sa aiba ca si scop final constientizarea a tot ceea ce suntem. Claudiu în 27.02.2011

draga radu, nu superi pe nimeni. lucrurile pe care le scriu izvorasc dintr-un anumit nivel al constiintei. nu voi obosi niciodata sa explic, atat cat pot, felul in care perspectivele sunt diferite in functie de nivelul pe care il traim. in acelasi fel punctul tau de vedere reprezinta o pozitionare, un nivel, fara nici o indoiala perfect valid. evident, cei despre care tu iti faci griji ca ar putea intelege gresit cuvintele mele, intradevar o pot face. dar nu lor li se adreseaza aceste articole. intrebarea mea este ce simti TU despre toate acestea? simti in interior teama ca propriile tale actiuni, daca ar fi eliberate din normele morale, dogmatice etc, ar putea face rau cuiva? aceia care traiesc sau sunt pe cale sa traiasca aceste niveluri ale constiintei despre care este vorba in articol nu pot sa faca rau cuiva. nu din frica de dumnezeu, ci pentru ca nemaifiind identificati exclusiv cu nivelurile dualitatii, le pot vedea cu claritate. deasemeni, acest site nu se adreseaza unui public eterogen, ci unuia foarte avansat din punct de vedere al intelegerii. ceilalti fie pur si simplu nu inteleg despre ce este vorba si abandoneaza lectura, fie ataca furibund in numele vreunei dogme religioase sau al vreunui adevar "evident". parerea ta e foarte pertinenta, dar se refera nu la tine, ci la ceilalti. te invit, cu drag, sa impartasesti, daca vrei si tu, cum percepi toate acestea, ce simti tu personal, fara a-ti face griji pentru altii. iti multumesc, h agnis în 28.02.2011

etapele creatiei invelisurilor umane se vad mai bine daca se face paralela cu planetele sistemului solar- adica pe acolo pe unde am trecut si am dobandit cate un invelis/ mod de cunoastere: in soare- spiritul,luna subconstientul, marte- dinamica, mercur- mintea, jupiter- jovialitatea, venus dragostea/sentimentele,saturn-ratiunea/intelepciunea devenindu-ne astfel vizibile si culorile... indios în 16.03.2011

Draga Horia, Modul in care mi-ai raspuns m-a stimulat sa revin cu niste precizari din care sper sa poti extrage raspunsurile la intrebarile pe care mi le-ai pus. In primul rand vreau sa mentionez faptul ca, pentru mine, morala crestina nu reprezinta o schema de genul unui tabel cu foarte multe linii si cu doar doua coloane (fapte bune si respectiv fapte rele), ci constituie descrierea, in planul intelectului, a ceea ce este esential pe prima treapta (cea mai de jos) a unei dezvoltari spirituale sanatoase a omului. Iar aceasta prima treapta sau (altfel spus) etapa a calatoriei noastre catre adevarata VIATA, nu este una facultativa; ea nu poate fi evitata, pentru ca fara o prealabila purificare launtrica expansiunea constientei nu va fi dublata si de o largire corespunzatoare a constiintei. Iar o astfel de expansiune, oricat ar parea de fascinanta, nu ne va apropia ci ne va departa de divinitate. Nu intamplator, in ortodoxie, discernamantul duhovnicesc mai este numit si darul deosebirii duhurilor. Noi (ma refer aici la cei care avem o oarecare practica a auto-observarii interioare) stim, din proprie experienta, ca exista fiinte spirituale care ne influenteaza in mod continuu si care apartin diferitelor ierarhii spirituale. Unele dintre aceste fiinte lucreaza in deplin acord cu planul divin, iar altele (desemnate la modul foarte general ca fiind demoni), fiind retrograde in raport cu planul divin, exercita un bruiaj permanent asupra modului in care noi percepem realitatea. Iar pentru a merge pe drumul care ne duce de la diferitele niveluri de traire partiala spre nivelul suprem al trairii depline in Adevar, in Iubire si in Libertate, trebuie sa eliminam treptat bruiajul la care suntem supusi ca persoane pamantesti. Sau, cu alte cuvinte, e neaparat necesar sa ne eliberam progresiv de identificarea cu aspectele partiale ale fiintelor noastre, identificare prin care constienta si constiinta noastra raman foarte limitate. In al doilea rand, cred ca merita sa atrag atentia asupra faptului ca desi, in zilele noastre, termenul dogma este folosit, in marea majoritate a cazurilor, intr-un sens peiorativ (de doctrina rigida si inchisa in sine), totusi sensul originar al termenului este acela de adevar eliberator. Iar daca luam in serios acest sens, nu mai putem vorbi despre eliberarea de dogma, caci o dogma autentica (deci nu una care chiar justifica folosirea sensului peiorativ al termenului) daca este traita, nu ne constrange in nici un fel ci ne elibereaza de limitele impuse de logica formala. In alta ordine de idei, pentru ca simt ca nu se pune problema sa te superi, imi permit sa-ti spun ca nu pot fi pe deplin de acord cu afirmatia ta: “acest site nu se adreseaza unui public eterogen, ci unuia foarte avansat din punct de vedere al intelegerii”. Pot sa admit ca asta este intentia voastra. Dar nu prea cred ca asa ceva se va si intampla in realitate, pentru ca pe acest site poate si este liber sa intra oricine. De aceea raman la parerea ca o atitudine cu adevarat inteleapta implica o grija deosebita fata de modul in care exprimam in cuvinte unele adevaruri inefabile. E adevarat ca e posibil ca cineva, care nu este suficient de avansat din punct de vedere al intelegerii, sa abandoneze lectura si atat. Dar asa cum spuneai, poate aparea si situatia in care cineva sa atace furibund in numele unor norme sau “dogme” religioase. Iar intr-un astfel de caz tulburarea aparuta in sufletul omului respectiv nu cred ca este cauzata doar de propriul sau fanatism. La nivelurile cele mai subtile ale fiintei, fiecare dintre noi este in legatura cu toti semenii sai, chiar daca, instinctiv, avem permanent tendinta (cel putin in plan mental) de a trasa tot felul de linii de separare. In inchiere, iti marturisesc ca, din punctul meu de vedere, o exprimare de genul “nu exista pacat, ci doar experienta” nu poate fi corecta decat de la nivelul primei trepte a sfinteniei in sus. Cred ca la aceste niveluri de fiintare se refera si frumoasa zicere a Sf. Augustin: “Iubeste si fa ce vrei”. Intr-adevar, cand incepi sa actionezi doar din iubire, nivelul dualitatilor este de departe depasit, iar raul nu mai exista nici pentru tine nici pentru cei din jurul tau. Totul devine o experienta a unei ascensiuni nesfarsite in Iubire. Si abia atunci se poate spune ca omul si-a implinit cu adevarat destinul, acela de “a intra intr-un dialog progresiv cu DUMNEZEU, in IUBIRE” (Parintele D. Staniloae) Eu asa simt si asa cred. Iti multumesc pentru atentia pe care mi-ai acordat-o. Radu Radu în 01.03.2011

Radu, daca ai putea gasi o similitudine intre *nivelul primei trepte a sfinteniei in sus*(exprimat de tine) si demersul de dezidentificare de aspecte, concepte, dogme, modele de gandire, roluri, tipuri de comportament(descris de Horia) ai putea vedea armonia, punctul de intersectie intre tine si Horia. Cat despre conceptul de demon... nu e altceva decat acea latura care contine fricile noastre neexplorate, nedizolvate, nereciclate, netransformate inca in experienta benefica noua si celorlalti. Claudiu în 01.03.2011

Adica sa te straduiesti sa revii la Sursa(cum bine observa Luminita Onofrei Marin din Montreal, in primul comentariu al acestui articol) ca sa poti avea de acolo o perspectiva de ansamblu asupra realitatii. Claudiu în 02.03.2011

Apropo de "grija altuia", mesajul meu ii era adresat,in primul rand, domnului Horia. Sunt ferm convins ca el intelege foarte bine atat ideile din textul meu cat si spiritul in care au fost exprimate. Iar rastalmacirea cuvintelor mele (pe alocuri aberanta) chiar nu foloseste nimanui. Radu în 02.03.2011

M-am uitat la musca de pe caciula mea si nu a altora si,e drept ca lui Horia i-ai spus in primul rand "draga",dar mai era si un "nu numai".Nici vorba de rastalmacirea cuvintelor cuiva,retinusem doar ideea.De folosit,sau nu,las la latitudinea fiecaruia sa hotarasca pentru el si e liber fiecare chiar sa critice,daca asa se simte O.K.Daca ai gasit ceva aberant in context,te asigur ca aceasta e exprimarea mea si nu rastalmacirea cuvintelor tale,care,din punctul meu de vedere,chiar iti exprima cu claritate ideile. Iti multumesc pentru atentia acordata ,insa eventuala neplacere, pe care ai simtit-o citindu-mi cuvintele, e numai creatia ta. Admitand ca altcineva este raspunzator de trairile mele,inseamna ca-mi recunosc calitatea de victima,permitandu-i altuia sa creeze pentru mine in realitatea mea,eu fiind nevoit sa joc dupa cum imi canta altul. Lucica în 02.03.2011

Dupa "Draga Horia" urma o virgula; "si nu numai" este dintr-un mesaj anterior. Ferice de cei care au ajuns sa aiba o stapanire de sine aproape perfecta. Ei au devenit deja imuni la orice influenta negativa venita din exteriorul lor, nemaifiind nevoiti sa joace dupa cum le canta altcineva. Exista oameni care au ajuns sa-si controleze atat de bine chiar si trupul acesta pamantesc incat pot sa-si anihileze perceptia durerii fizice. Dar in virtutea faptului ca exista si asemenea oameni, nimeni n-ar trebui sa se simta indreptatit sa loveasca un om de pe strada si sa vina cu o justificare de genul "daca il doare, e treaba lui ! Inseamna ca i-a permis altuia sa creeze pentru el in realitatea lui". E minunat sa dobandim o buna stapanire de sine, dar asta nu ne scuteste de asumarea responsabilitatii pentru efectele actiunilor noastre asupra celor din jurul nostru. Radu în 02.03.2011

Da,exista oameni imuni la orice influente,tocmai pentru ca nu le mai impart in negative si pozitive,ci le numesc doar actiuni omenesti.Cu trupul,treaba consta in a nu-l controla de nici un fel;el stie perfect sa-si faca ce are de facut pentru a se mentine in echilibru.Singura contributie a omului la lucrarea corpului sau este de a-i PERMITE si de a-l ACCEPTA asa cum este.Nici o minte umana nu are cum sa cunoasca intreaga alcatuire a corpului pentru ca el este creat conform "mintii" divine si orice nascocire a omenescului,doar isi da cu presupusul,punand bete in roate unui flux al creatiei. Cat despre omul de pe strada care loveste un alt om,intelept este sa nu ma bag (ca s-ar putea s-o incasez si eu) si sa accept fapta inconstienta.In cazul in care as condamna,sau as vrea sa indrept lucrurile luand partea unuia sau altuia,inseamna ca vreau sa intru in lupta ,intetind-o.Energia conflictului,conflict asteapta,ca din asta se hraneste si de aceea conflictul din lume s-a extins asa de mult,fiindca s-a incercat a fi rezolvat prin conflict.Posibilitatea ca eu sa contribui la echilibrarea unor astfel de manifestari este propria-mi echilibrare. Cu siguranta,un om echilibrat,nu va mai intalni niciodata astfel de situatii in calea lui,pentru ca propria-i Divinitate ii va conduce pasii pe alte carari,ale echilibrului.Eventualul conflict cu care dam nas in nas,este atras de conflictul din noi,asta inseamna ca numai si numai in puterea mea sta sa nu mai fiu martor la astfel de manifestari. Tinand mereu atentia indreptata spre toate "nedreptatile "lumii,noi,de fapt le energizam,le resuscitam si ni le facem "cadou" noua insine,aducandu-ne astfel aportul in extinderea lor, prin noi. De aceea,am adoptat indemnul:"grija lumii,altor lasa".Numai daca fiecare si-ar avea grija doar de el,FIECARE spun,ar fi o lume formata din oameni stapani pe ei insisi,echilibrati,lovitul altcuiva,in acest caz,fiind de neimaginat.A forma pe altul,s-a incercat milioane de ani.Nu s-a reusit.A VENIT VREMEA CA FIECARE SA SE FORMEZE PRIN EL INSUSI.REZULTATELE DE PE CUPRINSUL PAMANTULUI,DOVEDESC EFICACITATEA LUI "CUNOASTE-TE PE TINE INSUTI" ,SINGURA "METODA" CARE DUCE LA O STAPANIRE DE SINE APROAPE PERFECTA,LA IMUNITATE;O SCHIMBARE VIZIBILA. Lucica în 03.03.2011

Sunt perfect de acord cu faptul ca schimbarea in bine a intregii lumi in care traim poate fi realizata doar daca fiecare dintre noi se ingrijeste mai intai de dobandirea echilibrului si a armoniei in sufletul sau. Un om cu adevarat echilibrat este o mare binecuvantare pentru intregul mediu in care traieste. Si el stie ca adevarata libertate merge mana in mana cu ordinea, cu responsabilitatea si cu demnitatea umana. A nu constientiza acest lucru (sau a-i minimaliza importanta), inseamna a nu mai face (sau a desconsidera) deosebirea dintre libertate si libertinaj. Radu în 03.03.2011

Apropo de solidaritate manifestata fata de Japonia, Libia, precum si fata de alte *puncte fierbinti* care in ansamblu formeaza Umanitatea: http://www.trilulilu.ro/crrissna/7813ccb1f413fd Claudiu în 19.03.2011

Libertatea,ordinea,responsabilitatea si demnitatea DECURG din echilibru.Nu echilibrul este cel care se obtine prin ele,ci invers.Omul s-a caznit de-a lungul timpului sa faca pe altul liber,demn,ordonat si responsabil,dar nu a luat-o cu inceputul si,mai als, nu a luat-o cu EL INSUSI.Din punctul meu de vedere,acesta-i libertinaj. Lucica în 03.03.2011

Adevar, Iubire, Libertate=Sursa=Akasha=Acasa=Home http://www.trilulilu.ro/Bluebabe/59ac0421b6592e claudiu în 03.03.2011

Sunt foarte curios daca am fi cu totii echilibrati si ar disparea frica furia dezastru etc. ce am face noi fiintele iluminate intr-o lume schimbata in bine ?(Nu vreau sa par sarcastic e o intrebare care ma roade de ceva vreme)Cred ca daca as sti ce se face cu o armonie si un echilibru le-as obtine mai usor? eu în 04.03.2011

Ca veni vorba despre ortodoxie si nu numai despre ortodoxie... insight-urile, revelatiile, creativitatea(cele care nu sunt aliniate la dogma) sunt considerate sminteala. Astfel, expresii precum sminteala, frica de Dumnezeu(adica de Mine Insumi) sunt specifice doar dogmei. Claudiu în 05.03.2011

Asa ca revenim la adevarul cuprins in afirmatia: *Spiritualitatea nu este o chestiune de credinta, ci de experienta* http://www.calatoriainimii.net/2010/07/stanislav-grof-la-80-de-ani%E2%80%9Dspiritualitatea-nu-este-o-chestiune-de-credin%C8%9Ba-ci-de-experien%C8%9Ba%E2%80%9D/ Experienta care inglobeaza atat latura directa a sa, planificata, voita, liniara dar si latura indirecta, spontana, non-liniara, specifica revelatiilor. Claudiu în 05.03.2011

care dintre nivelurile fiintei tale pune aceasta intrebare? cine-si face griji? mintea, poate...? :) agnis în 08.03.2011

drag radu, imi cer scuze pentru intarzierea cu care raspund. in ultima instanta, toate acestea sunt doar discutii, extensii mentale. ele pot sa fie sustinute fie de experienta, fie de lectura, credinte, convingeri etc. ceea ce scriu vine exclusiv din experienta. acesta e motivul pentru care vei gasi putin citate in textele mele. raspund acestui mesaj si nu altuia pentru ca denota o neintelegere profunda. nu e vorba, niciodata, despre stapanire de sine. asta inseamna control si vine intotdeauna din minte. e vorba despre transparentza, despre non-judecata a oricarei realitati, interioare sau "exterioare". nu e vorba despre imunitate, pentru ca nu exista influente negative, ci doar energie, oricum ar fi ea modulata. putem transforma, de-modula orice energie, caci asta este natura noastra, asta este esenta a ceea ce suntem. nu e vorba despre a anihila durerea fizica sau emotionala. ea va exista atata vreme cat vom alege sa fim in corpuri fizice. durerea e inevitabila, dar suferinta este inutila. suferinta este prelugirea mentala a durerii. nimeni care ajunge sa perceapa acest nivel al realitatii nu va lovi un om pe strada, caci este constient de natura acelui om. dar va intelege sa respecte, sa onoreze experienta lui de om al strazii, stiind ca este un creator, ca a ales acea experienta, oricare ar fi ea. fiecare nivel al experientei are propria sa paradigma. responsabilitatea dualitatii nu este aceeasi cu nivelurile elevate ale constiintei, asa dupa cum gandirea aspectului uman al fiintei nu este aceeasi cu gandirea integrala. dualitatea priveste din perspectiva cauza-efect, dar in realitatile multidimensionale ale fiintei integrale, cauzele unei situatii pot fi in cu totul alt plan al fiintei. ceea ce pare o nenorocire din perspectiva umana - o boala, un accident, o moarte dramatica, poate fi o binecuvantare din perspectiva sufletului. deci, despre ce vorbim aici? despre rationamente de "bun simt" - a nu lovi un om pe strada? :) o fiinta care isi realizeaza propria natura nu va face acest lucru niciodata. diferenta intre o asemenea fiinta si ceilalti este ca aceasta fiinta o face din intelegerea profunda a adevarului despre sine si despe celalalt, iar restul din "moralitate, corectitudine, frica de dumnezeu, lege" etc etc etc h agnis în 08.03.2011

Draga Horia, Nu stiu daca ai citit si mesajul meu din 1.03. 20011, oricum iti multumesc inca o data pentru intelegere si pentru atentia acordata. Radu în 08.03.2011

Rezonez cu ceea ce spune HORIA TURCANU,din punctul meu de observare,frica nu este lipsa iubirii,as incerca sa dau un mic exemplu,,daca tiai vedea copilul in strada jucanduse,iar apoi o masina se indreapta spre el cu viteza mare,tu din iubire si frica sa nu pateasca ceva,ii sari in ajutor'',posibil sa nu fie cel mai bun exemplu in cuvinte.Este limitat in cuvinte sa explici....Iubirea nu se interpreteaza.Intrun fel creatia se interpreteaza si decripteaza.http://constiinta-evolutiei.blogspot.com/ PE MINE MA GASITI AICI VB CU MINE INSUMI.Iar apoi cu referire la cele spuse,, Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate. Credem că ştim cine este celălalt pentru că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt'' din punctul meu de observare daca suntem o singura constiinta cu aspecte multidimensionale,poti observa,sti ce simte altcineva,pt ca nu esti separat de el.Iar apoi ceea ce simti poti alege,practic iti alegi ceea ce vrei sa simti.Poti sti ce a ales altul sa simta,poti observa ca ceea ce simte este fals sau nu. constiinta evolutiei în 10.03.2011

Cred era vorba de acea frica care te limiteaza De exemplu nu faci ceva ce-ti place de frica ce o sa zica altii sau nu sari sa te bati cu ursu sa-ti salvezi copilu de frica sa nu mori tu. eu în 12.03.2011

Si aici e foarte evident cum din iubire fata de copil nici nu te mai gandesti la tine. eu în 12.03.2011

Un fel de pedeapsa, au primit o lectie: asa patesti daca gandesti prea mult.Victimele unui spirit al pamantului razbunator si necrutator asupra poporului care imbina mereu tehnologia cu natura,modernul cu trsditionalul, medicina alopata cu cea homeopata. eu în 15.03.2011

de-a lungul istoriei tuturor civilizatiilor le-au fost accesibile adevarurile divine iar raspandirea si practicarea lor este cunoscuta. de ex herodot, spunea despre traci ca sunt al doilea popor ca numar dupa indieni si se cred nemuritori- deci traiau spiritualitatea inalta la nivel de civilizatie nu doar la nivel de elite. similar civilizatiile precolumbiene, egiptenii, etc acum datorita comunicatiilor accesibile marii majoritati informatia curge mai usor dar si ruperea de sursa e mai mare; deci nu suntem cu nimic mai privilegiati indios în 16.03.2011

[...] fierbinte, pe măsura temei care a suscitat multe discuţii pe forumul ad-hoc de pe site: „Adevăr, Iubire, Libertate – o chestiune de Identitate”. Este o temă fundamentală care priveşte dimensiunile noastre cele mai adânci şi cele mai [...] Calatoriile de Inima ale lunii lui Marte – Calatoria Inimii în 11.04.2011

Cand Horia si Elena ne-au spus sa punem Adevarul inaintea Iubirii, n-am inteles decat partial, aproximativ indemnul. Pasul facut de la cunoastere spre experimentare, de la a gandi cu mintea spre a gandi cu inima mi-a adus cu sine transformarea. A adus, de fapt, libertatea, m-a adus pe mine mie. Raluca L în 02.05.2011

Draga Horia, Felicitari pentru claritatea de care dai dovada. N-am nimic de adaugat, articolul e complet in el insusi. Cit despre "binevoitorii" care cred ca ar trebui sa-i ajuti pe altii fara sa ceri bani, sa-mi explice mie cum poti sa-ti dedici viata acestui drum spre adevar, iubire si libertate fara nici o sursa de venituri 3D. Sau poate considera ca orice activitate fara un rezultat palpabil - sapat de santzuri etc. - nu merita sa fie remunerata. Ceea ce ai de oferit altora e valoros. Daca nu ceri nimic in schimb pentru munca ta inseamna ca o consideri fara valoare si nu o respecti, si asa vor face si ceilalti. Pentru orice trebuie platit un pret in viata, si cu atit mai mult pentru informatii si tehnici care-i ajuta pe oameni sa avanseze pe drumul lor. Cine nu e dispus sa plateasca nimic n-are decit sa caute singur si sa se chinuie ani de zile ca sa obtina aceasta cunoastere, sau poate ca foloseste acest pretext al banilor ca sa-si ascunda faptul ca inca nu e pregatit - si ii este frica - sa primeasca aceste informatii. Cristina în 12.06.2011

La articol nu am nimic de comentat, atata ca ultimele paragrafe arata ca nu a fost scris neaparat din "inima" ci ca sa atraga oameni - ceea ce nu e "rau" (nu sunt din aceia care spun ca ne-au invadat alte credinte tara "noastra" ortodoxa, blabla), dar cumva intra in disonanta. Draga Lucica, sunt de acord ca tot ceea ce se intampla face parte din ceva mai mare, dar te rog nu-i judeca pe altii dupa cultura ta, daca ai incerca sa-i intelegi pe japonezi ai vedea ca aloca foarte mult timp si filosofie statului degeaba, si privitului in pom (adica la ciresul inflorit, si alti pomi, pietre, iarba si pasarele, etc). Pana la inalta spiritualitate mai avem de trecut totusi si prin intelegerea altor culturi. Unde mai pui ca toti romanii isi inchipuie scenarii din astea masochiste cum ca sa vina nemtii sau japonezii sa ne puna la treaba ca prea frecam menta. Deci pe de-ascunselea, ii admiram de fapt. SlenderSail în 03.06.2011

Dumnezeu sa va lumineze inimile! am respect pt ce faceti dvs ..articolele sunt grozave...voi ca oameni pareti buni si blanzi insa am o mare nelamurire..de ce ne intoarcem iarasi la lucrurile materiale? adica voi ziceti una si faceti alta...indemnati lumea la spiritualitate dar pe bani...de ce nu afisati tehnicile de respiratie pt calatoaria inimii? sa poata tot omul, sa simta, sa experimenteze, sa vada... banii astia (ochii necuratului) p.s. cand vrei sa faci un bine nu ceri nimic in schimb ..poate asa sunt doar eu va rog mult explicati-mi de ce nu faceti sedinte si fara bani ... andrei în 07.06.2011

domnule Horia, ziceati in emisiune lui Oreste ca 100 de carti citite nu fac cat un minut de practica ..sunt intrutotul de acord cu dvs.. dar de ce aveti 100 de articole cu vorbaraie multa...si nu 1 cu o tehnica ?..va rog sa ma scuzati daca sunt porc andrei în 07.06.2011

Cristina nu sunt un "binevoitor"..ai dreptate tu cand zici ca totul in viata are un pret? .. hai sa luam cateva lucruri de exemplu..Isus, Budhha, nu ca II compar cu Horia :))), dar zic asa..Ei propovaduiau si aratau lumiii calea, fara taxe..din cate stiu eu , dragostea parintilor nu e neconditionata si fara nimic in schimb? dragostea unei iubite sau iubit. nu e la fel ? orice lucru material se cumpara cu bani ..spiritualitatea insa nu intra in categoria asta (cred eu )cand faci un dar cuiva ,cand ai ceva si imparti cu ceilalti nu ai stare de bine?..fara sa primesti nimic in schimb?.. Eu am intrebat de chestia asta cu banii nu pt ca nu am sau ca imi e frica sa mai stiu eu ce ...dar din experianta mea de viata (inca mica) am inteles un singur lucru...banii trebuie sa dispara..stii zicala aia "banii ochiul dracului" ? nedumerirea mea e ce cauta alb langa negru? ce cauta spiritualitatea langa bani? poate deasta inca nu sunt pregatit ..nu mi-a raspuns nimeni la intrebarea asta ... andrei în 12.06.2011

ce e aia spiritualitate? si de cand bani sunt ochii dracului si nu o convetie omeneasca pentru a usura sistemul material.Banii sunt rezultatul iluziei colective cu care toti suntem de acord e un mod de a organiza lucrurile smecheria e sa intelegi constient si o sa dispara o serie de intrebari si neclaritati. Suntem nepregatiti pentru un sistem fara bani eu în 12.06.2011

Andrei, Banii sunt niste bucati de hirtie sau niste cifre intr-un program informatic dintr-o banca. Ceea ce le atasezi tu ca valoare sau ce accepti tu ca ar fi valoarea lor e cu totul altceva. Asadar : ochiul dracului sau doar o conventie sociala, tu singur hotarasti pentru tine. Intr-adevar, Iisus si Budha propovaduiau pe gratis. Dar ai citit undeva ca mergeau ei sa-si cumpere piine, sau ca plateau chirie etc? Si dealtfel cu ce bani (ca parca nu lucrau)? Eventual cei primiti pomana de la oamenii care-i ascultau, sau primeau mincare si cazare gratis de la acesti oameni. Cu exceptia evidenta a inmultirii piinii si pestilor, dar deocamdata n-am vazut pe nimeni sa faca asta in zilele noastre. Asa ca, pina la proba contrara : locuinta costa bani; mincarea, curentul, telefonul, hainele, activitatile copiilor, transportul, toate costa bani. Eu personal as fi dispusa sa le platesc cu lectii de spiritualitate, dar ai naibii furnizorii de gaz si alte servicii nu vor, le trebuie doar bucatile acelea de hirtie pe care le numim bani. Ce alta solutie propui tu, pentru care spiritualitatea nu merita sa fie platita cu bani? Sa traiesc in strada, sa maninc din gunoaie ca sa pot oferi in continuare lectii de spiritualitate gratis oamenilor? Astept cu interes propunerile tale, fiindca sunt si eu intr-o situatie asemanatoare cu Horia. P.S. Sunt sigura ca Horia iti daruieste gratis iubirea lui, dar informatiile, conferintele, workshopurile sunt cu totul altceva. Nu-l confunda pe Horia cu parintii tai sau cu iubita ta. Doar ca un mic exercitiu iti propun sa meditezi asupra acestor relatii de iubire pe care tu le consideri neconditionate. Esti sigur ca tu nu dai nimic in schimb si esti sigur ca relatia ar supravietui daca numai celalalt ar da neconditionat si tu doar ai lua? Asadar te intreb, cu ce drept ii ceri ceva lui Horia gratis? Ce esti dispus sa-i dai in schimb, sa zicem in afara de bani cu care ai o relatie "complicata"? Cristina în 13.06.2011

Sunt libera! Am recitit azi articolul pentru a-i oferii mintii mele asa...ca joc o dovada...E uimitor...cea mai rea bariera a fost cea a identficarii cu emotiile...cu nevoia de iubire, din afara...of...ce joc, ce vis frumos, dar ce ciudat placut e cand te trezesti!...Hi!Multumesc dragilor, voi ati fost primii martori ai trairii mele in fiinta, la Rh...Minunati martori, Ingeri pazitori, va iubesc! sophiacibele în 31.07.2011

cristina esti infimpta prea adanc in realitatea asta materiala ..si nu vezi concepul la care ma refer eu...ai ajutat o persoana neajutorata vreodata? ai simtit ceva cand ai dat si nu ai primit nimic in schimb? esti parinte? crezi ca daca copilul tau ar face ceva teribil ai inceta sa il mai iubesti? sau il iubesti doar daca si el te iubeste? dupa ce faci un cadou astepti o rasplata? dupa ce salvezi o viata , crezi ca iti va fi dator cu ceva? la intrebarile astea te las sa te mai gandesti! ca sa iti raspund si la chestia cu apa costa, curentul costa, gazul costa, iti spun ca pamantul ne ofera mancarea gratis, soarele si vantul ne da energie gratis, DUmnezeu ne ofera iubire gratis..asa ca si teorie... sistemul e stricat, nu functioneaza, ne stagneaza din evolutie, eu il numesc sclavia mentala, si imi pare rau ca noi "astia mai spirituali" nu putem vedea calea de ajutorare si trezire a tuturor caci daca le e bine la toti imi e bine si mie ....poate e doar o iluzie personala.. andrei în 03.07.2011

multumesc...Lucica pentru minunata ta luciditate din 15 martie! elena în 28.11.2011

a citi cuvinte din biblie nu te face sa traiesti christosul launtric. citatul complet ar tebui sa fie: eu sunt calea, adevarul si viata, si fiecare dintre voi este, deasemeni. ai dreptate cand spui ca viitorul este crestin. din fericire acest lucru nu are nimic a face cu religia. christos este o stare de constiinta, dar nu are a face cu nici o batalie, ci cu pacea. cred ca e timpul pentru un articol despre aceasta stare de constiinta numita "christosul interior". nu poate fi deslusita din carti, draga liviu. e o experienta, nu o idee, o traire, nu o teorie despre divinitate, e o chestie interioara, nu o discutie despre starea lumii. multumesc, a agnis în 29.01.2012

ma uitam la acele poaze a acelor oameni din acest subiect si imi dau seama cum toti a iesit pe lume din iubirea, sexul parintilor lor. Adic cineva ce fac sex decide sa te faca ca om desigur ca copil. Ajungand sa cresti facandute mare trebuie sa faci ca parinti tai sa iti gasesti o femie un barbat si tot asa mai departe. Faci sex faci oameni pe aceasta planeta. viata vecinica Claudia în 06.11.2011

frumos adrian în 16.04.2012

parca e scris de mine articolul tau , numai ca nu exista mine, tine, eu ,tu , altii , pt .ca eu sunt tu si tu esti altii iar altii sunt eu , asa ca nu ma mira, ca nu are de ce. . alladin în 16.04.2012

Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. FRATI CRESTINI ORTODOCSI NU VA LASATI PACALITI!!!CITITI BIBLIA ACOLO ESTE ADEVARUL! RELIGIA VIITORULUI Pentru starea spirituală a umanitătii contemporane este profund semnificativ faptul că experientele "harismatice" si de "meditatie" prind din ce în ce mai mult teren printre "crestini". Acesti asa-zisi crestini sunt indubitabil sub influente religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului si trăirii duhovnicesti a adevăratului Crestinism, singura cauză a fenomenului prin care un lucru atât de străin Crestinismului ca meditatia extrem orientală poate să pună stăpânire pe sufletele crestinilor. Existenta centrată pe sine si care nu urmăreste altceva decât autosatisfactia, este atât de generalizată în viata "crestinilor" zilelor noastre, încât acestia practic nu mai au acces la întelegerea unei spiritualităti autentice. Iar când astfel de oameni întreprind totusi actiuni în vederea unei "vieti spirituale", o fac ca pe o altă formă de autosatisfactie. . Aceasta se vede clar din idealul religios total fals, atât al miscării "harismatice", cât si al diferitelor forme de "meditatie crestină": toate promit (si acordă imediat) experiente si "simtiri de multumire" si "pace". Dar acesta nu este câtusi de putin idealul crestin, a cărui definitie esentială este tocmai războiul neîncetat împotriva diavolului si a patimilor. "Multumirea" si "pacea" propovăduite de miscările "spirituale" contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înselăciunii diavolesti, al multumirii de sine, ceea ce înseamnă moarte pentru o viată duhovnicească orientată spre Dumnezeu. Toate aceste forme de "meditatie crestină", majoritatea de provenientă păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic si nu au absolut nimic în comun cu trăirea crestină. Trăirea crestină constă din a lupta până la sânge împotriva patimilor, pentru dobândirea vesnicei Împărătii ceresti, care nu se poate instaura desăvârsit decât la sfârsitul acestei lumi temporale. Iar adevăratul luptător crestin nu-si slăbeste vigilenta si nu-si află linistea, nici măcar atunci când pregustă din binecuvântările vesnice, ce i-ar putea fi dăruite încă din această viată. Pe când religiile orientale, cărora Împărătia cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă pentru a obtine simple stări psihice, care încep si sfârsesc în viata de aici. În era noastră de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20,7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngăduite în timpul "celor o mie de ani" de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20,3) si pentru a câstiga pentru sine, în recolta lui drăcească, acele suflete care "n-au primit iubirea adevărului" (II Tes. 2,10). Putem spune că vremea lui Antihrist este cu adevărat aproape, prin chiar faptul că această "recoltă" satanică se strânge acum nu atât, din rândurile popoarelor păgâne, cât dintre rândurile crestinilor care au pierdut dulceata Crestinismului. Tine chiar de natura lui Antihrist să prezinte împărătia satanei, ca si când ar fi a lui Hristos. Miscarea "harismatică" contemporană si "meditatia crestină", ca si "noua constiintă religioasă", cu care formează corp comun, sunt înainte-mergătoare religiei viitorului, religia umanitătii de pe urmă, religia lui Antihrist. Iar scopul lor "spiritual" de căpetenie este să facă accesibile tuturor crestinilor initieri satanice, care până acum erau restrânse doar în lumea păgână. Să zicem că aceste "experiente religioase" sunt încă cel mai adesea căutări de natură experimentală si făcute orbeste, ce contin tot atâta autoînselare de ordin psihic, pe cât sunt de autentice în riturile lor de initiere demonică; fără îndoială, nu toti cei care au "meditat" cu succes sau care cred că au primit "botezul duhului" au fost si initiati în împărătia lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte aparent linistitoare, acesta este scopul acestor experiente si nu există nici cea mai mică îndoială că tehnicile de initiere. vor deveni din ce în ce mai eficace pe măsură ce, omenirea devine mai pregătită pentru ele prin atitudinea de pasivitate si deschidere la noile "experiente religioase" care îi sunt inculcate prin aceste miscări. Dar cum a ajuns umanitatea - si fireste crestinătatea - la o asemenea stare disperată? Desigur, nu din cauza închinării pe fată la satana, care este întotdeauna limitată la un număr destul de mic de oameni. Este vorba mai curând de ceva cu mult mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător pentru crestinul ortodox constient: s-a pierdut din parte harul lui Dumnezeu, ca o consecintă imediată a slăbirii credintei si a pierderii gustului crestinismului autentic. În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a pierdut cu multe secole în urmă. Romano-catolicii si protestantii de astăzi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l deosebească de înselătoriile drăcesti. Dar vai! Succesul falsului spiritual, chiar printre crestinii ortodocsi de astăzi, dă la iveală cât de mult, chiar si acestia, au pierdut mireasma adevăratului crestinism., Deci nici ei nu mai sunt capabili să distingă între adevăratul crestinism si pseudo-crestinism. De prea multă vreme crestinii ortodocsi iau de-a gata comoara nepretuită a credintei lor si neglijează să pună în practică o învătătură alcătuită din aurul cel mai curat. Câti dintre crestinii ortodocsi au măcar cunostintă de existenta textelor de bază ale spiritualitătii ortodoxe, care ne învată tocmai cum să distingem spiritualitatea autentică de cea falsă, texte care arată viata si învătăturile sfintilor îmbunătătiti care au obtinut într-o măsură bogată harul lui Dumnezeu încă din această viată? Câti dintre ei si-au însusit învătătura cuprinsă în Lavsaicon, în Scara Sfântului Ioan Scărarul, în Omiliile Sfântului Macarie, în Vietile purtătorilor de Dumnezeu Părinti ai pustiei, în Războiul nevăzut, în cartea Viata mea în Hristos, a Sfântului Ioan de Kronstadt si în multe alte cărti ortodoxe? În Viata marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19 iunie) găsim un exemplu viu - cât de usor se poate pierde harul lui Dumnezeu. Un ucenic al său mergea odată către oras să-si vândă acolo rucodelia sa (obiecte lucrate cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un evreu, care, văzându-i simplitatea, a început să-l ispitească, zicându-i: "Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om răstignit, care nu este nicidecum Mesia cel asteptat? Nu este El acela, ci altul va veni". Ucenicul, având o minte mai slabă si o inimă simplă, începu să asculte aceste cuvinte si ajunse până la a rosti: "Poate că ceea ce spui tu este adevărat". Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie si-a întors fata de la el si nu a voit să-i adreseze nici un cuvânt. La urmă, după multe rugăminti ale ucenicului, Sfântul îl întrebă: "Tu cine esti? Nu te cunosc pe tine! Acel ucenic al meu era crestin si avea asupra lui harul Sfântului Botez, dar la tine nu văd aceasta. Dacă tu vei fi fiind cu adevărat ucenicul meu, atunci harul Sfântului Botez te-a părăsit si chipul de crestin nu mai este în tine". Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul răspunse: "Sărace! Ce poate fi mai rău si mai necurat decât asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos si de Sfântul Botez? Acum mergi si plânge-ti păcatul, căci cu mine nu mai poti fi; numele tău s-a scris împreună cu cei care s-au lepădat de Hristos, cu care împreună vei fi judecat si chinuit". Auzind această judecată, ucenicul se cutremură si se aruncă la picioarele bătrânului său, rugându-l să nu-l lepede de la rugăciunile sale. Sfântul, cuprins de milă, se închise în chilia lui si rugă cu lacrimi pe Dumnezeu să ierte păcatul ucenicului său. Dumnezeu ascultă ruga Sfântului si îl învrednici de semnul iertării si milostivirii Sale asupra ucenicului. Atunci Sfântul îl chemă pe ucenic la sine si-i spuse: "Copile, vino si dă slavă lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul Botez străluceste iar peste capul tău. De acum păzeste-te, ca nu cumva din lene si nepăsare dusmanul să te atace iar si, biruindu-te, să te arunce în focul gheenei". Este semnificativ că miscările "harismatice" si "de meditatie" au prins rădăcină tocmai printre "crestinii ecumenisti". Trăsătura de bază a protestantilor ecumenisti este următoarea: că Biserica Ortodoxă nu este singura Biserică a Iui Hristos, una si adevărată; că harul lui Dumnezeu este prezent si în alte confesiuni "crestine", si chiar în interiorul religiilor necrestine; că ceea ce Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strâmtă a mântuirii nu este decât "una dintre multele căi", care toate duc la mântuire, si că practicile credintei cuiva în Hristos sunt de mică importantă, precum si apartenenta la o anumită confesiune. Este adevărat, nu toti ortodocsii care iau - parte la întrunirile interconfesionale ecumenice cred întru totul asa (desi lucrul este cu sigurantă adevărat despre protestanti si romano-catolici), dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevăd rugăciuni comune cu cei care cred gresit în Hristos si Biserica Sa, adresează implicit ereticilor cu care se află împreună aceleasi cuvinte ca si ucenicul din pildă: "Poate că ceea ce spuneti voi este adevărat". Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca un crestin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu. Si câtă nevointă îi trebuie pentru a-L câstiga înapoi! Deci, cu atât mai mult crestinul ortodox trebuie să umble în fata lui Dumnezeu cu frică si cutremur, din grija de a nu pierde harul Său, care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care tin dreapta credintă, care duc o viată de luptă duhovnicească cu păcatul si care păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc ce-i duc la cer. Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel crestinii din ziua de azi, care sunt înconjurati din toate părtile de un crestinism fals, care are propriul său arsenal de experiente ale "harului" si "Duhului Sfânt", putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură si din Sfintii Părintii, pentru a-si "întări" propriile erezii! Cu sigurantă trăim vremurile de pe urmă, când înselăciunea este atât de subtilă încât amăgeste, de este cu putintă, si pe cei alesi (Matei 24,24). Falsii prooroci ai timpurilor noastre anuntă cu glas din ce în ce mai puternic apropierea "noii ere a Duhului Sfânt", a "noii Cincizecimi", a "punctului Omega". Este exact ceea ce se numeste, în adevăratele profetii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Această profetie, tocmai acum în zilele noastre, începe să se împlinească, cu forta unei puteri demonice. Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea experimentelor de initiere demonică si aceasta, pe măsură ce "taina nelegiuirii" intră în faza penultimă, în care începe să posede sufletele oamenilor si, într-adevăr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor alesi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putintă. Împotriva acestei "experiente religioase" de mare fortă, crestinii ortodocsi trebuie să se trezească si să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin constienti de ceea ce înseamnă Ortodoxia crestină si în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele "crestine" sau necrestine. Crestini ortodocsi, păstrati cu sfintenie harul ce vi s-a dat! Nu îngăduiti ca el să devină o chestiune de obisnuintă. Nu-l măsurati după măsura omenească si nu vă asteptati ca el să pară logic sau pe întelesul celor care nu sunt capabili să pătrundă nimic din ceea ce depăseste omenescul sau celor care cred că îl pot obtine altfel decât arată predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna. Căci adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat "nelalocul ei" în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuată a celor dispretuiti si cam "nebuni", siliti să trăiască în mijlocul unei mase al cărei "revivalism" religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh. Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari si sigure ale Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărătia (Luca 12,32). Fie ca toti crestinii ortodocsi să se întărească pentru marea bătălie care îi asteaptă, si să nu. uite niciodată că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El ne-a promis că portile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) si că pentru cei alesi El va scurta zilele urgiei si strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24,22). Si apoi, cu adevărat, dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8,31). Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit: Îndrăzniti! Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33). Să trăim deci si noi, asa cum au făcut-o toti adevăratii crestini înaintea noastră, cu certitudinea că toate cele ce se văd au un sfârsit si că Mântuitorul nostru va veni curând; căci Cel Ce mărturiseste acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22,20) Liviu în 28.01.2012

draga alladin, ma unge pe suflet observatia ta. caci da, cu adevarat este scris de tine, la un anumit nivel al constiintei. suntem fiinte multidimensionale, traim pe multe niveluri in acelasi timp. doar ca nu suntem constienti de acest lucru. "trezire" inseamna recuperarea constientei acestor niveluri care, de multe ori sunt niveluri de constiinta colectiva. cand ceva rezoneaza in tine la citirea unui articol nu este pentru ca eu sunt convingator, ci pentru ca acel adevar se afla deja in interiorul tau, il simti. articolul nu face decat sa declanseze reamintirea acelui adevar care era deja acolo. al tau. astfel, nimeni nu poate convinge pe nimeni de nimic cu advarat. daca acel lucru nu se afla inauntru, atunci, orice as spune, va ramane fara ecou. daca exista ecoul insa, nu am facut decat sa rostesc propriul tau adevar. h agnis în 17.04.2012

De ce crezi ca biserica ne limiteaza ? Daca citesti cu atentie ,biblia se aseamana cu ceea ce spui tu , numai ca alti inteleg in felul lor.Alt fel era exprimarea acum 2.000 de ani si alta acum.Trebuie sa intelegi k atita timp cit avem trup fizic nu putem avea constiinta extinsa.Problema se pune cind vom fi spirite , probabil atunci vom avea constiinta "christica''.Dar ce vom face atunci daca suntem liberarbitru cum pui tu , ne traim iarasi copilaria in alta dimensiune? Ne trezim actori in filme? Ce rost mai are daca ne-am trait deja viata? Oare nu este o aberatie viata dupa moarte? Ady în 17.04.2012

Citind acest articol......e cel mai frumos cadou de Pasti. Il am deschis de cateva zile ,si simt fiecare cuvand din el.E un adevarat festin,pentru ca imi valideaza ceea ce simteam de ceva timp. MULTUMESC! MULTUMESC!MULTUMESC!TE IUBESC Morariu Elena în 19.04.2012

Liviu,am sa citesc ce ai scris,dar simt multa rautate,in comentariul tau.dar iti voi raspunde intr-o zi apropiata alin în 16.04.2012

F f tare! Cuvintele tale ma ajuta sa simt! Ca sunt.. Acum. Shi itzi multzumesc.. Ca eshti shi ca ne iubeshti.. Ca tu frumos mai shti a fi.. Shi f bine mai descrii.. Sjf în 12.09.2012

[...] PSIHO-SPIRITUALĂ DE TRANSFORMARE , FORMELE TRANSFORMĂRII INTERIOARE , MOMENTUL ZERO AL CONȘTIINȚEI , CRITERIUL [...] 18-20 ianuarie 2013, Respirația inimii/Respirație Holotropică, workshop, Brașov. - Calatoria Inimii | Calatoria Inimii în 08.01.2013

Suntem creatorii propriei noastre realitati. Ce ne zice aici Horia, doar ne reaminteste niste chestii care le stim deja. Ni le reaminteste fiindca asa ne-am inteles. "doamne ajuta" :) Andrei în 11.01.2013

interesant dar ni se potrivesc toate aspectele? LUCRETIA în 30.11.2013

Chiar există această eliberare interioară? Tot ce ai scris aici vine din experiența ta directă? Explicatia e impecabilă, dar îmi vine greu să cred că cineva reuseste să trăiască atât de liber in viata reală (cea densă.. aia a uitarii :) ) .. Chiar așa perspective iti deschide holotropica? Și cum să faci să treci dincolo de frica care iti blochează inclusiv deschiderea inspre ce ar putea să iti aducă o experiență holotropică? Mă refer aici la momentul când ești pe saltea, respiri și simti că nu reușești să "te lași dus" în experientă?.. ORicum merside articol. Mai hrănește putin speranța. Silvian în 03.05.2015

"Conștiența, transparența și capacitatea de a crea realitate prin propria experiență, iată atributele Maestrului Interior. Tot ce-l înconjoară este o expresie a Inimii sale. Este acasă."

HEFT

Workshop / Eveniment

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Tag cloud

Cărți relevante

44 44

În mod straniu dar magic, această primă carte purtând semnul Călătoriei Inimii este o carte de poezie. Dar mult mai mult decât atât. Este o poveste de dragoste între oameni care-și ...

Am nevoie de iubirea ta Am nevoie de iubirea ta

Viaţa este relaţie. Ne definim pe noi înşine în funcţie de felul în care ceilalţi ne oglindesc. Apoi, o enormă maşinărie a gîndirii este pusă în funcţiune, iar imaginea ...

REVOLUTIA CONSTIINTEI REVOLUTIA CONSTIINTEI

Suntem martorii unor timpuri istorice. Planeta trece prin schimbări fundamentale, noi toţi simţim puternic aceste transformări dar orice schimbare – şi cu atât mai mult una de conştiinţă ...

Bebeluși Deștepți Bebeluși Deștepți

Felul cum sunt trataţi copiii în primii lor ani de existenţă are o influenţă decisivă şi de durată. Fiecare transformare personală prin Conștiență schimbă Conștiența întregii lumi. ...

Shambhala Shambhala

Ții în mână o carte destinată acelora care au ales transformarea interioară și care cred că aceasta stă în puterile lor. O carte pentru aceia care aleg eliberarea interioară de frică și ...

Workshopuri relevante

Practica Stării de Prezență Practica Stării de Prezență
Creatorul conștient percepe dinamica permanentă a creației sale. Cu fiecare respirație creează, cu fiecare alegere își aduce contribuția la marea Creație - cea colectivă, iar cu fiecare acțiune concretă ...

Articole pe aceeași temă

Eclipse. Eclipse.
Pe cerul interior și exterior deopotrivă

Ceva din trecut pare că mă trage înapoi. Ceva din viitor pare că mă împinge înainte. Iar Universul, prin a sa unealtă puternică și foarte iscusită – eclipsa – mă ridică, mă ...

Amintește-ți, Amintește-ți,
când te vei rătăci din nou

Totul se petrece în propria ta Inimă, întreaga realitate, întreaga experiență a vieții. Este un adevăr care nu poate fi gândit, ci doar simțit, oricât de riscant pare acest lucru. ...

Balsam tămăduitor Balsam tămăduitor

Acum, la mijloc de septembrie, e timpul potrivit să ne întoarce puțin mai mult la noi, permițându-i energiei ce ne îmbrățișează viața să curgă. Să lăsăm. Să dăm drumul. Viața este ...

Să fim mai buni și mai blânzi cu noi înșine Să fim mai buni și mai blânzi cu noi înșine

Un timp al fricii și al furiei într-o spirală a tensiunii. A alege în mod conștient un alt drum interior, o alegere cu consecințe enorme în plan personal și colectiv. A avea dreptate sau a ...

E timpul să aleg Prezența E timpul să aleg Prezența

Mă trezeam uitându-mă în jur și minunându-mă cât de frumoasă este viața. (...) În momentele acelea mi-am dat seama că tot ce îmi stătuse în cale până atunci, ...

Întruparea Întruparea

Cea mai cutremurătoare semnificație a existenței lui Christos este aceea că Divinul devine Om. Se întrupează. În acest sens creștinismul dă un răspuns complet marii căutări dintotdeauna a Umanității. ...

2014 : ÎNCREDERE. În Sine și în dansul Realității 2014 : ÎNCREDERE. În Sine și în dansul Realității

Alegerea Procesul trezirii spirituale este unul ireversibil. Și este urmarea unei alegeri. Nimeni nu intră într-un asemenea travaliu fără să aleagă acest lucru. Dar odată declanșat, întoarcerea ...

ARC 2017: Sfera de foc (III) ARC 2017: Sfera de foc (III)
Respirație Holotropică

O Sferă de foc s-a concretizat în prima chakră. Densă. M-a surprins, n-am mai simțit asta până acum. Sfera a început a se agita o perioadă în partea inferioară a corpului ...

ARC 2017: Ochi de gheață (I) ARC 2017: Ochi de gheață (I)
Comunicare. Armonie. Alegeri. Vindecare. Un Nou Început.

Mă privește direct în ochi, cu sufletu-i deschis în fața mea. Privirea sa e generoasă, blândă, curioasă. Am de ales: îl privesc la fel, cu inima deschisă, lăsând să vadă toate ...

Iubește-ți mintea așa cum e ea. Apoi îmblânzește-o Iubește-ți mintea așa cum e ea. Apoi îmblânzește-o

Cuvântul apa scris pe hârtie nu va potoli iluzia setei mistuitoare. Mintea mea neîmblânzită poate așterne  romane raționale despre apă, amplificându-mi angoasele până ...