Maestrul Interior rubrica Iubirea există!
Doar frica ne desparte

Publicat la 09.02.2018 Comentarii

Iubirea există!

Doar frica ne desparte

 Horia Francisc-Țurcanu O Călătorie acolo unde se naște Relația. Din Cartea Maestrului Interior

Ne întâlnim între noi în corpuri fizice, ne recunoaștem după chipuri și după aparența fizică, ne dăm mâinile sau ne îmbrățișăm, după cum e cazul, dar ne ferim să ne simțim cu adevărat între noi. Nu este adevărat că nu putem să facem asta. Putem să o facem dacă vrem. Dar a trecut atât de multă vreme de când ne-am permis să simțim în interiorul corpului întâlnirea cu celălalt, încât pare că nici nu mai știm cum să redeschidem porțile. Am stat prea mult timp încremeniți, zăvorâți în spatele carapacei de protecție, încât dacă am deschide acum, nici n-am ști ce să facem cu asta.

Ce să simt din întâlnirea cu celălalt? Este la fel de rătăcit în gândire ca și mine, îmi povestește situații pe care le cunosc deja, se plânge de lucruri pe care le știu pe de rost, nici măcar nu pot să ascult până la capăt. Îmi ajung problemele mele, nu am nevoie de ale altora. Și, în plus, a deschide înseamnă implicit posibilitatea de a fi rănit. Posibilitatea durerii mă face să rămân ferecat, în numele experienței mele din trecut, în care fiecare deschidere naivă a însemnat o sângerare.

Recunoști peisajul? Atitudinea prezentă chiar și în cele mai apropiate relații? Această atitudine care limitează percepția, adică senzațiile din corp, de frica durerii?

Cum ajungem să purtăm măști impenetrabile în spatele cărora să ascundem nemulțumirea, frustrarea, furia, rușinea, vinovăția și tristețea, chiar și față de oamenii cărora le spunem – sau obișnuiam să o facem – că îi iubim? Cum ajungem să transformăm chiar și cele mai mari iubiri în relații uscate, plate, în care ne sudăm pe noi înșine în cadre fixe, în mecanisme de funcționare, ca niște păpuși mecanice care reacționează la situații precum o aplicație de telefon mobil? Această tocire a sensibilității, a atenției, a simțirii este un fenomen generalizat care transformă lumea noastră în labirint, într-un teatru grotesc uneori, al măștilor de complezență. Ne prefacem că nu vedem nimic la ceilalți, ca să putem crede că nici ei nu văd falsitatea, ascunderea, zidurile, măștile, neîncrederea. (...)

Energia vitală este ca o apă pe care o modelăm în interiorul nostru. Apa ia orice formă, indiferent de vasul în care o punem. Această apă interioară nu este o metaforă, ci o realitate pe care o folosim permanent pentru a crea diferite atitudini, pentru a zâmbi sau a ne încrunta, pentru a părea mai mari decât suntem sau dimpotrivă mai mici, pentru a realiza măștile menite să arate celorlalți chipul potrivit. Potrivit pentru ce? Știi bine pentru ce. Pentru a obține într-un fel sau altul energia sacră a Atenției celuilalt, sau dimpotrivă, pentru a evita orice alt contact înafara celui mental. Schimb de idei. Ne păstrăm la distanță, nu e nevoie să ne simțim, e suficient să relatăm unele lucruri, asta ne scutește de nesuferitul fenomen numit rezonanță, sau empatie, au compasiune. Frica sau durerea oamenilor activează propria noastră frică și durere și noi nu vrem asta. Vrem să fim amorțiți. Am muncit mult pentru a nu mai simți nimic, pentru a fi la adăpost. Asta nu înseamnă însă că nu putem să vorbim despre compasiune sau că nu putem să o mimăm.

Nu ne dăm seama că protejându-ne, închizându-ne, fiind prudenți, ne-mai-primind nimic din exterior, ne limităm în același timp propria noastră exprimare. Orice suprafață de separare funcționează în ambele direcții. Bula de realitate pe care o creăm, odată transformată într-un ou de cristal, este adevărat, ne protejează de durere. Nu mai simțim nimic. Dar în același timp ne obligă la recluziune. Suntem mai în siguranță, dar suntem mai singuri, și percepem din ce în ce mai puțin din realitatea vieții. În compensare, gândim din ce în ce mai mult despre ceilalți – nu spun că îi judecăm, ci doar că gândim mai mult despre ei, în loc să-i simțim.

Am aruncat o privire în treacăt, asupra unei perioade din copilărie și poate din adolescență, în care am început să învățăm nu numai cum să ne ferim de durere, să ne protejăm în spatele măștilor, dar și ce fel de măști este potrivit să creăm pentru a obține ceea ce orice ființă umană are nevoie: conexiunea cu ceilalți, prin care curge energia Atenției. Unii au devenit slujitorii celorlalți, alții joacă rolul de stăpâni care acceptă cu condescendență darurile de Prezență, unii joacă rolul neajutoratului, alții ai salvatorului care se abandonează pe sine pentru ceilalți. Unii joacă rolul atotștiutorului și povățuitorului, dând sfaturile pe care el însuși ar trebui să le urmeze. Celălalt face pe ascultătorul și astfel se hrănește cu Atenția naivului povățuitor, în vreme ce pe dinlăuntrul său nu are răbdare să se asculte nici măcar pe sine, nicicum pe altul. Eroi salvatori și victime manipulatoare, stăpâni și sclavi, sacrificați pe crucea lumii și profitori, abuzatori și abuzați, acesta este spectacolul identităților prin care noi creăm realitatea labirintului.

Nu e nimic rău în asta, dimpotrivă, este un act de creație, chiar dacă inconștientă, care, într-o bună zi ne va conduce către un adevăr mai larg. Singurul neajuns este durerea inerentă a acestui joc.

Suntem ființe creatoare de realitate, indiferent că ne dăm seama de asta sau nu. Realitatea curge din noi la fiecare respirație și fiecare gest. Măștile, rolurile și durerea sunt creația noastră, sunt forma în care turnăm energia sacră a ființei noastre. Am putea s-o turnăm mai mult în creații extraordinare, în relații pline de iubire, în proiecte pline de succes, în acțiuni strălucitoare și aducătoare de mulțumire, dar asta ar însemna să deturnăm energia Atenției din modurile vechi de funcționare și să-i dăm forme noi. Și asta e este foarte greu. A ieși din tipare, din obișnuință, din imaginea lui așa sunt eu. (...)

 

Există nenumărate momente în trecutul nostru în care ne-am simțit răniți, abandonați, nevăzuți, ignorați, nedreptățiți, agresați, tocmai de aceia de la care așteptam totul. Poate părinții noștri atunci când eram mici, poate altcineva ca adolescenți. Acestea sunt aspecte ale ființei noastre, încremenite în timp. Sunt personaje interioare a căror energie nu este altceva decât energia noastră vitală, încremenită într-o secvență de viață. Suntem noi înșine în diferite variante ca timp, spațiu și experiență. Aceste personaje interioare, pentru a merge mai departe, au găsit soluții de supraviețuire, adică diferite atitudini, măști, moduri de a fi, ca răspuns la o realitate percepută ca ostilă. Ele creează seturi de atitudini de răspuns în fața experienței vieții, modele de reacție pe care le considerăm ale noastre, adică le introducem în construcția numită identitate. Experiența aspectelor noastre interioare, structurează concluzii asupra realității, etichete despre realitate, pe care le considerăm definitive. Așa este realitatea vieții. Aceste concluzii, multe dintre ele trase la vârste foarte imature, sunt concluziile despre viață ale unor copii răniți. Ele implică emoții puternice, frică, furie, neputință, rușine, vinovăție, tristețe, dezamăgire, care vor deveni mecanisme emoționale pentru mai târziu. În orice situație de criză, similară cu aceea în care aspectul interior este încremenit în timp, va anclanșa modelul emoțional corespondent, vechile concluzii despre realitate ale acestuia și vechea atitudine de răspuns în fața vieții. Vom folosi soluțiile de supraviețuire ale acestor aspecte interioare, rănite, și măștile și atitudinile pe care le-am creat atunci, ca moduri de a exista mai târziu. Acestea sunt rolurile noastre de mai târziu.

Le folosim atât de mult încât uităm cu desăvârșire că au fost soluții de supraviețuire ale unor aspecte imature, fragile, vulnerabile, care se considerau lipsite de orice putere în fața realității. Ajungem să folosim aceleași vechi răspunsuri de atitudine, gândire, emoție și relație în situații care nu mai au nici o legătură cu acele momente. Între timp, am sudat deja o personalitate, un ego, despre care credem că ne reprezintă, structurat pe trecut. Nu ne dăm seama că făcând acest lucru, prelungim trecutul și creăm un viitor care nu face decât să repete acel trecut. Experiența vieții pare să confirme la nesfârșit atitudinile noastre, să ne confirme convingerile, să ne alimenteze concluziile despre viață și modelele emoționale. Relațiile noastre par să se repete la nesfârșit, în variante similare. Uneori ieșim dintr-o relație și creăm alta, dar povestea se repetă, ca trasă la șapirograf. Credem că avem ghinion, că așa e viața dar, de fapt, viața nu face decât să ne oglindească vechile noastre atitudini, vechile soluții de supraviețuire, vechile frici și închideri.

Nu, viața nu confirmă nimic, decât oglindește ca situații ce par exterioare, configurațiile noastre interioare, convingerile, atitudinile, tot ceea ce modelăm înlăuntrul nostru în mod inconștient.

Respiră adânc și privește cumva în spatele tău, în trecut și vezi dacă recunoști ceva din toate acestea. Este un mecanism universal. Îl repetăm toți, de nenumărate ori, până când începem să ne punem întrebările potrivite.

Ce fel de atitudini crezi că poate crea o personalitate imatură, infantilă, vulnerabilă, în fața unor situații dureroase? Ce-ar putea crea fetița sau băiețelul din tine, în interior, în fața unei situații în care nevoia sa de prezență, de atenție, de conexiune, de iubire, nu este împlinită? Ce ai creat tu însuți ca atitudine? Nu sunt prea multe variante de răspuns. În primul rând ai creat închidere la nivelul percepției, al simțirii, pentru ca să nu te mai doară. E un răspuns natural. Cunoști foarte bine acea anestezie, acea dedublare care apare în momentele de mare tensiune, în care pare că nu tu ești cel sau cea implicată în situație, ci e ca și cum ai fi într-un film. Mulți copii fac asta în situații de criză. Se separă de situația dureroasă, apoi o îngroapă și o uită. E foarte probabil ca nici tu să nu fii străin sau străină de această tehnologie interioară de protecție în fața durerii. Apoi ai inventat modurile potrivite de a obține ceea ce doreai.

Dacă ești mai degrabă un izvor puternic de realitate, de energie vitală, de gest, poate că ai ales ca personaj principal pe care să-l joci în viața ta salvatorul, cel care se descurcă, cel care face rost, are, și îi ajută și pe ceilalți, uneori lăsându-se pe sine la o parte. De multe ori salvatorul devine un tiran care crede că știe mai bine ce au nevoie ceilalți, și care le cere, în schimbul ajutorului de orice fel, recunoștință, loialitate, atenție, prezență. Devine tiran dacă nu le primește. De-asemeni, salvatorul poate să aibă nuanța personaj performant, de provider de , orice, pentru oricine, de perfecționist. Căderile sale îl fac să se considere... victimă uneori, atunci când i se pare că nu primește respectul și recunoștința cuvenită, sau când victimele pe care le ajută el îi refuză ajutorul. Salvatorului îi este greu să primească, deși a primi este un semn de deschidere. El pare deschis, dar nu este. Consideră a primi o umilință și un semn de slăbiciune. El urăște slăbiciunea și, de fapt, își disprețuiește victimele dependente de el.

Pentru salvator, totul poate să fi început cândva, într-un moment în care el a avut o nevoie imensă de ceva, de cineva, sau de ceva de la cineva. Acesta este aspectul rănit. Concluzia sa despre realitate a fost probabil: oamenii, femeile sau bărbații, sunt răi, ei nu pot să-mi dea ceea ce eu am nevoie. Nu pot avea încredere. Trebuie să mă descurc singur și doar singur. Ba mai mult, să-i ajut pe cei care au nevoie, ca să nu sufere ca mine. Trebuie să fiu puternic, competitiv pentru ca această situație să nu se mai repete niciodată. Trebuie să câștig atenția, iubirea, prețuirea celorlalți, servindu-i, chiar dacă ei sunt niște neputincioși. Aceasta este soluția de supraviețuire care va articula mai târziu întreaga sa realitate, relațiile sale, job-ul său, modul să de a fi în această lume, alegerile sale. Va fi uitat de mult că este o creație născută din durere și lipsă, la o vârstă imatură. Se va însura, sau mărita, dacă este o femeie, confundând ajutorarea cu iubirea, o relație de iubire cu un schimb de atenție. Inutil de spus aici care este finalul acestei povești. Îl cunoști deja.

De-asemeni cunoști cu certitudine și perspectiva cealaltă. În care aspectul rănit trage concluzii diferite despre realitate, într-o situație similară. Aceeași lipsă de prezență, aceeași durere, concluzii diferite, soluții de supraviețuire diferite. Ce spui despre această concluzie: oamenii sunt indiferenți, reci, absenți, uneori cruzi, insensibili la durerea și nevoile altora. Singura soluție este să le atrag atenția, exagerând suferința mea, până când mă văd, până când mă bagă în seamă, până când obțin ceea ce doresc să obțin, atenția lor, iubirea, mângâierea, o privire, un gest, un ban, o situație, ceva ce am nevoie. A mers odată, va merge mereu. Concluziile conțin și soluțiile de supraviețuire. Aceeași situație care a născut un salvator, acum naște o victimă. Ei se vor înțelege de minune, se vor căuta, vor crea o realitate tranzacțională, cum ar spune un psiholog, în care își vor juca rolurile vieții lor. Cel mai probabil este ca victima să ajungă să-și joace metoda în orice situație și acesta să devină modul ei de a trăi, mereu în preajma unui salvator. În adâncurile ei, victima nu se crede deloc slabă, ci foarte inteligentă și capabilă, și, în cazurile cele mai adânci ale identificării, îl disprețuiește pe salvator, pentru că poate fi manipulat și folosit, cu toată mândria lui de salvator. Victima trăiește într-o psihologie a lipsei și a dependenței, mereu în exterior, la fel ca și salvatorul care are mereu nevoie de o victimă pentru fi întreg. Ei sunt ca sacul și peticul.

Filmul vieții lor este semnificativ pentru construcția de realitate numită ego. Fiecare ego este identitate construită mai mult sau mai puțin în acest fel. Ego și rolul său central, sunt o creație de realitate în are investim o imensă cantitate de energie vitală. De fapt, investim tot ce avem. Pe măsură ce crește, mănâncă din ce în ce mai multă energie, suprafețele de separare au nevoie, pe măsură ce se osifică, de tot mai mult din energia sursei. Suprafețele de separare devin din ce în ce mai rigide, măștile pe care le purtăm în diferite situații, din ce în ce mai asemănătoare. În esență, rolul central, așa cum îl numim noi în Școala Maestrului Interior, este modul în care am ales cândva să funcționăm, un fel de hard core al construcției numite ego, care se manifestă în toate aspectele vieții noastre. Există elemente comune de atitudine și de gândire între felul în care suntem în cuplu, felul în care suntem la job sau creăm afaceri, în care relaționăm cu oamenii, și felul în care conducem mașina, de pildă. Rolul central este o configurație lăuntrică de atitudine, mecanisme de gândire care generează mereu același set de emoții și, în cel din urmă, amprentează corpul nostru, se transferă în felul în care ne mișcăm și în starea de sănătate. El se naște din concluziile fundamentale pe care le-am tras cândva despre viață, oameni și reprezintă cu precizie soluțiile noastre de supraviețuire.

Acest nivel, al energiei vitale pe care o turnăm în relații, acțiuni, gesturi și din care ne creăm măștile, este același care ne permite să simțim în corp, la nivel fizic, realitatea. Este un extraordinar mediu de rezonanță, mai subtil decât cel al materiei, care se transformă necontenit în ecouri ale realității, ale situațiilor, sub formă de senzații în corp. În esență, acest mediu de rezonanță poate deveni pentru tine un instrument uluitor de rafinat pe măsură ce îl folosești. Dar primul pas este deschiderea acestui câmp printr-o nouă atitudine.

Construcția egotică este, întotdeauna, închisă, prudentă, judecătoare, în defensivă sau în atac, iar energia sacră a ființei este investită în suprafața de separare, în ziduri. Este suspicioasă și neîncrezătoare, orientată mereu către exterior, pe ceilalți, în încercarea necontenită de a controla realitatea, pentru a obține ceea ce crede că nu are. De aceea, ego nu simte realitatea, ci mai degrabă o gândește. Gândirea necontenită este coloana vertebrală a ego-ului.

A nu simți a fost cândva o alegere pe care, inevitabil, noi toți am luat-o în urma durerii. O alegere fortuită, pentru că de-obicei luăm facem acest lucru la vârste mici, când lumea noastră este complet dependentă de cei din jurul nostru. Nu mai ești cel sau cea care ai fost atunci, nu mai ești fetița sau băiețelul neajutorat, dar ai continuat să consolidezi un mod de a fi, de a crea realitatea vieții tale, pe aceleași baze. A simți realitatea este un mod cu mult mai complex de a ne raporta la realitatea vieții, și este atributul maturității psihologice, emoționale, mentale și relaționale,  care permite ieșirea din labirint, dizolvarea lui.

A simți, ca mod de a ne raporta la realitate, se petrece în ecuația confort/disconfort. Îți amintești? Dualitatea fundamentală a acestui nivel este plăcere/durere. Confort/disconfort. Este un mod foarte direct, foarte esențial de a percepe diferite situații. Pur și simplu, ceva din ființa noastră rezonează în diferite situații cu realitatea exterioară corpului, și asta se transferă în senzații la nivel corporal. Dacă suntem deschiși și energia vitală lăuntrică este liberă, curgătoare, ne-turnată în separare și tensiune, percepem în nenumărate moduri ecourile diferitelor configurații de realitate din care facem parte. A face alegeri pe baza a ceea ce simțim este o chestiune de deschidere și de încredere în propriile noastre senzații interioare.

Am auzit de nenumărate ori această frază: nu pot să simt, nu simt nimic din realitate.

Este semnul identificării totale cu structura egotică, cu gândirea, este expresia totală a separării consolidate temeinic. Natura noastră profundă este simțitoare, perceptivă. Cum spuneam la un moment dat, a simți nu este un har sau un dar, nu este doar atributul unora, ci face parte din natura profundă a ceea ce suntem. A simți deschide un nou mod de a crea realitate în această dimensiune și este o transformare fundamentală, interioară a întregii noastre vieți.

Doar frica de a simți din nou durerea, ne împiedică să simțim.

Pentru un copil este normală. Pentru timpul maturității devine un handicap. Da, înțelegi bine, structura egotică se maturizează și se transformă necontenit, este o creație care la început este inconștientă, este o reacție la situațiile vieții, dar pe măsură ce tot mai multă experiență de viață este trăită, concluziile despre realitate, relații și despre existență se modifică. Tot mai multă încredere în propriile noastre puteri, tot mai aproape de centrul fundamental al ființei noastre este atenția noastră. Un ego matur, pregătit pentru transcendență, are atenția mai degrabă în interior, decât pe ceilalți, este conștient că este un centru de realitate și că alegerile, acțiunile și poziționările sale determină calitatea experienței sale de viață. Cu alte cuvinte, un ego matur psihologic își asumă responsabilitatea pentru propria sa experiență. Nu este cazul construcției de realitate primare, pentru care optăm la nivelul aspectelor noastre rănite, al rolurilor vechi, care sunt aspecte infantile, dependente.

Respiră adânc, lent, dă din nou profunzime respirației tale și reconectează-te cu senzațiile din burtă, din pântecul tău, creează din nou acolo un centru de atenție. Conștientizează forma interioară a corpului fizic și creează atitudinea deschisă, ca un mic experiment, în vreme ce noi continuăm să explorăm acest spațiu al energiilor vitale. În vreme ce cuvintele se nasc în fața ta, în vreme ce respiri adânc și lași senzațiile din corp să existe, fără să închizi ochii vreun moment, deschide-te în spatele tău, către cel sau cea care ai fost, către nenumăratele tale aspecte interioare pe care le-ai creat, și care ești chiar tu, în diferite momente. Tot ceea ce ai trăit este în tine, chiar acum, în sfera ta de Conștiență. Poți revela orice moment, orice situație, cu toate configurațiile sale de gândire, emoție, atitudine. Privește din perspectiva relațiilor tale, în trecut, fără să intri în detalii. Vezi dacă poți desluși concluziile tale despre realitate și despre oameni, pe care le-ai tras cândva. Vezi în ce măsură aceste concluzii au fost influențate de mediul tău familial, cultural, social, din care provii. Privește la mecanismele de supraviețuire care te-au ajutat să mergi mai departe, în ciuda durerii inerente a unor momente. Privește la ceea ce ai creat mai târziu, și la felul în care au construit suprafețe de separare și relații, privește la măștile pe care le-ai adoptat și conștientizează felul în care uneori uiți că sunt doar niște măști. Când ai ajuns să crezi că așa sunt eu? Când ai uitat că, de fapt, tu ești sursa, marele actor care joacă în toate rolurile vieții tale? Privește în perspectivă, înapoi, la acest proces interior în care, fără să-ți dai seama, ai devenit una cu masca ta, cu soluția de supraviețuire a copilului din tine, cu amprenta părinților tăi, uitând natura ta profundă de creator.

Ai putea simți nevoia să investighezi mai mult această dimensiune a ființei tale care ține de nivelul relațiilor și al investițiilor de energie vitală. Dacă uneori te simți obosit sau obosită de viață, dacă percepi uneori platitudine și non-sens, dacă relațiile tale ți se par uneori artificiale și pline de falsitate, dacă te întrebi uneori la ce bun toate astea și care este sensul vieții tale, dincolo de rolurile pe care le joci, atunci ești pregătit sau pregătită să te deschizi în fața unui adevăr mai larg. Dă-ți timp pentru această investigație interioară pe care o poți face ca pe o meditație.

Și acum privește, tot în spatele tău la cine ești tu în relația ta de cuplu, de iubire, aruncă o privire la conexiunea profundă între alegerile inconștiente făcute cândva de copilul care ai fost, la concluziile sale despre viață și oameni, la soluțiile sale de supraviețuire, și la felul în care toate acestea sunt reprezentate în relația ta de iubire. Respiră adânc și veghează la senzațiile din corp, fără să blochezi nimic, fără să te temi de nimic.

Cât de vie este relația ta de cuplu? Cât de mult s-a uzat, cât de mult a devenit un joc al măștilor și al rolurilor? Cât de plată a devenit în timp? Sau, dacă nu ești într-o relație de cuplu acum, ce legătură este între rolul tău central, între principalele tale atitudini, și această absență? De multe ori, jocul pe care l-am descris mai sus, sacul și peticul, salvatorul și victima și nenumărate variante ale acestora, intră în jocul tranzacțional cu atenția, cu prezența, rolurile complementare iau locul adevăratei iubiri și sunt confundate cu iubirea. Fiecare oferă celuilalt ceea ce are nevoie, cel puțin pentru un timp. Apoi intervin copiii, ratele la bancă, și platitudinea repetitivă, uitarea... Până când se nasc întrebările. Ai propriile tale întrebări despre asta. Poți vedea conexiunile între toate acestea și propria ta viață? Poți vedea felul în care energia ta vitală este blocată în modele de experiență din care pare uneori imposibil de ieșit?

Relația de cuplu este cea mai desăvârșită reprezentare a relației noastre cu lumea, cu această dimensiune a existenței, încarnată. Reprezintă cu desăvârșire paradigma, prisma prin care privim experiența umană, felul nostru de a fi în această lume. Este reprezentarea în experiență umană a basoreliefului nostru interior și a rolului central din care am făcut alegeri.

Respiră adânc. Nu folosește la nimic acum să reiei vechile texte și justificări, să renaști vechile scuze, vechile acuzații lansate de jur împrejurul tău.

Nu există ghinion, nu există noroc, nu există întâmplare, nu există nimic altceva decât creație, pe toate nivelurile ființei, experiențele vieților noastre sunt creații, relațiile noastre sunt creații.

Pentru a putea schimba ceva cu adevărat în viața ta este nevoie de această alegere, de a privi totul ca pe propria ta creație, de a privi contextul ca pe o oglindire a spațiului lăuntric. Iar relația de cuplu, de iubire, este chintesența, este adevărul despre felul în care, fiecare din noi, se poziționează în fața vieții și a întregii realități.

Este reprezentarea fidelă a nevoii fundamentale de conexiune și a modurilor în care ai ales, conștient sau nu, să o obții. Relația de cuplu este expresia concisă a modului nostru fundamental de a relaționa. Este oglinda în care putem vedea cel mai clar poziționările, granițele, suprafețele de separare, rolurile, structura emoțională și de gândire, valorile și credințele noastre, întreaga construcție întemeiată pe dualitate, pe oscilație, tendințele noastre contradictorii...

Poți vedea totul. Respiră. Care sunt senzațiile din corpul tău acum? Simți că ai început să te închizi, sau ai rămas în deschidere, centrare și curgere? Simți confort, sau mai degrabă disconfort, atunci când te conectezi cu această temă esențială a experienței tale de viață? Poate că a venit timpul să aduci în Conștiență unele aspecte despre care știi, simți în adâncul tău că au nevoie de schimbare. Nu este vorba despre celălalt, așa cum ai crezut mereu, aceasta este perspectiva proiectivă a copilului care nu poate să-și asume responsabilitatea pentru propria sa viață, care crede că totul depinde de ceva sau cineva din exteriorul său. Nu poți schimba nimic despre care crezi că nu depinde de tine. Poate că abia acum a venit momentul maturizării interioare.

Nu este despre a schimba ceva acum, în această clipă. Acum este doar despre a privi în interior și în spate, despre a simți, despre a te deschide puțin în fața acestei perspective:

Eu sunt cel sau cea care a creat totul. A simți deschide posibilitatea unui nou mod a mă raporta la realitatea propriei mele creații.

Ce simți deci, în corp, ca senzații, când te deschizi față de acest subiect enorm de important în viața ta, relația de cuplu? Confort, curgere, deschidere, plăcere? Sau mai degrabă tensiune, închidere, crispare, disconfort? Cum se simte în burta ta, în pântecul tău, indiferent dacă ești femeie sau bărbat? Detensionează în mod deliberat, lasă moale. Poate fi dificil uneori. Gheața nu se topește ușor. Apele noastre interioare, ținute timp îndelungat la temperatura gheții pot avea nevoie de timp și de acțiune voluntară, de un efort de atenție și de determinarea de a face acest lucru. Uneori, ghețurile sunt atât de vechi încât s-au transferat în câmpul densității fizice, în corp, sub forma unor structuri de energie pe care medicina liniară le decodează prin prisma unii diagnostic, chisturi, tumori, încremeniri ale fluxurilor vitale. Există femei care nu mai au ciclu la 30 de ani și bărbați care nu mai au nimic, înafara furiei, închistării și blocajului, care se manifestă inclusiv corporal.

Plăcere sau durere? Curgere sau blocaj? În ce ai transformat energia creatoare a Atenției tale?

Dacă deslușești platitudine, uzură, mască, rol, conveniență în relația ta de cuplu, atunci acestea toate sunt atribute și creații ale propriului tău rol central, ale structurii de ego care le generează. Sunt atât de obișnuite încât foarte mulți oameni cred că așa e viața, că asta este iubirea, că acesta este singurul adevăr posibil, că așa este experiența umană și nu pot face nimic pentru a schimba. Ei privesc împrejurul lor și văd pretutindeni același joc, același compromis, aceeași poveste, privesc înapoi și văd același lucru în istoriile părinților lor. Pretutindeni, măști în spatele cărora, tulbure, se află doar dezamăgirea.

Dar, dacă ești aici, acum, ținând în fața ochilor tăi această Carte, atunci tu nu ți-ai pierdut încă instinctul vital, încrederea și intuiția profundă asupra adevăratei naturi a realității. Poți primi aceste cuvinte, ca pe propriile tale cuvinte:

Iubirea există!

În spatele platitudinii, a măștilor, a rolurilor pe care le jucăm există o conexiune profundă, a ființei, care ne unește pe toți. Relația de cuplu are profunzimea și amplitudinea adevărului pe care îl percepem despre noi înșine. Ceea suntem, în orice moment, se reflectă în relația de cuplu și astfel, o iubire conștientă între doi oameni este cel mai profund mediu de transformare, cel mai provocator, dar și cel în care se petrec cele mai extraordinare miracole.

Întreaga noastră experiență de viață poate fi definită sub aspectul relației și al creației. Ne creăm pe noi înșine necontenit, în relații, cu cei pe care îi iubim, cu oamenii, cu animalele, cu plantele, cu situațiile, cu lumea și cu tot ceea ce există. Totul este relație, totul este creație.

Relația presupune o identitate care se află în conexiune cu altă identitate și se naște din separare. Ea evoluează în grade de conexiune tot mai profundă, tot mai deschisă, care face identitățile să devină mai transparente. Spațiul comun, colectiv al unei relații deschise este deja o creație și este expresia unei noi Conștiențe și a unei noi identități. Evoluăm prin relație, de la separare, prin conexiune sau iubire, către unificare, de la durere către bucuria de a trăi, de la structură la fluiditatea naturală a ființei.

Privește un moment, din Centrul ființei tale, de jur împrejur, la viața ta, ca la o sferă de experiență și de relație și de creație. În cercul cel mai apropiat, relațiile tale fundamentale, soțul, iubita, copiii, părinții. Apoi prieteni, colegi, parteneri de afaceri, cunoscuți și cercuri din ce în ce mai largi. Și acum privește întreaga dimensiune orizontală a existenței, cu nenumărate centre de realitate, oameni, și miriade de relații de tot felul, nenumărate moduri în care ne oglindim, ne recunoaștem, ne manifestăm.

Respiră adânc și constată, simplu, cum această dimensiune a energiei vitale pe care o turnăm în relații, creează întreaga noastră lume, impregnează toată realitatea materială, a formelor, și o determină.

Modulăm energia care curge din pântecul nostru, creăm suprafețe de separare, structuri numite ego, roluri și măști, din spatele cărora relaționăm cu ceilalți, mai mult sau mai puțin deschis, mai mult sau mai puțin conștient, și relațiile dintre noi sunt structura întregii noastre realități.

Ceea ce ne considerăm la un moment dat determină toate relațiile pe care le creăm împrejurul nostru. Această lume materială cu toate formele, cu toate sistemele ei de putere, sociale, culturale, economice este expresia modului în care ne turnăm energia vitală în forme. Și sunt o permanentă creație.

Relația și creația sunt atribute fundamentale ale acestui spațiu interior pe care îl vom numi eu, atunci când îi dăm deja o formă.

Realitatea consensuală se naște din noi toți, prin această necontenită creație în care ne turnăm energia vitală. Relațiile nu se văd, dar se simt, iar realitatea fizică, deși se vede, este rezultatul configurațiilor unei realități mai fine, care se naște din noi, în fiecare moment, pe care o modulăm, închis sau deschis, în nenumărate moduri. Simte chiar acum acest izvor de energie din pântecul tău și dă-ți voie să simți balonul rafinat de realitate pe care îl creezi necontenit.

Relație cu trecutul tău, cu aspectele mai vechi ale ființei tale. Relație cu cei din preajma ta, oameni, situații, configurații de realitate. Relație cu pământul și cu cerul, cu materia și cu spiritul. Relație cu existența. Oriunde ai privi, în orice direcție din sfera ta de realitate, de experiență umană, felul în care modulezi această energie vitală determină întreaga experiență. Chiar și imaginea ta despre sine, în orice moment, este energie vitală structurată.

A crede că ești într-un fel sau altul este o capcană, pentru că prelungește în viitorul tău, încă ne-creat, trecutul, creat deja. E momentul pentru această nouă perspectivă. Oricum ai fost, orice ai creat până acum, poate fi schimbat în orice moment și odată cu identitatea se schimbă întreaga experiență a vieții.

A trăi identificat cu vechile aspecte și roluri este a trăi în trecut și a prelungi modele vechi de experiență de viață. Este a păstra o viziune limitată, îngustă, imatură despre realitate și a o manifest într-o experiență de viață lipsită de profunzime și de anvergură, și a ignora un Adevăr mai larg. Limitează capacitatea de a percepe realitatea și de a crea, la credințele vechi. Prelungește paradigma separării și menține experiența umană în modele de gândire, emoționale și relaționale dureroase. Acest al doilea nivel al ființei încarnate și modul în care alegem să creăm realitatea lui determină felul în care ne raportăm la lumea exterioară, în care relaționăm cu tot ceea ce există și astfel definește identitatea pe care ne-o asumăm. Transcenderea identității și vindecarea interioară începe cu a simți ca mod de a ne raporta la experiența vieții și cu deschidere ca atitudine pe care o generăm interior.

Ești conștient de respirația ta în acest moment?

Un fragment din Cartea Maestrului Interior -  Horia Francisc -Țurcanu




"În fiecare om trăiește Maestrul, așteptând să fie trăit. Maestrul Interior este o stare de conștiință a Umanității care-și recunoaște propria Divinitate."

HEFT

Workshop / Eveniment

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Tag cloud

Cărți relevante

Iubește ceea ce este Iubește ceea ce este

De-a lungul crizei de transformare Byron Katie a căzut adânc în întunericul depresiei, străbătând calea amară a disperării, pentru ca Revelația să survină brusc, într-o dimineață ...

Saltul de conştiinţă Saltul de conştiinţă

Ce te împiedică pe tine, exploratorule al conștiinței, căutătorule al Adevărului, să devii Acela care ești la cele mai elevate niveluri ale Ființei tale? Te poți simți pe Tine, cel adevărat, ...

44 44

În mod straniu dar magic, această primă carte purtând semnul Călătoriei Inimii este o carte de poezie. Dar mult mai mult decât atât. Este o poveste de dragoste între oameni care-și ...

Stima de sine Stima de sine

Pentru copiii noştri suntem un fel de oglinzi. Felul în care noi reacţionăm influenţează imaginea pe care copii şi-o formează despre sine. Suntem reperele cu ajutorul cărora ei se construiesc pe ei ...

VINDECĂ VINDECĂ

Cartea de faţă este o strălucită colecţie a înţelegerilor pe care propria experienţă le-a revelat doctorului Servan-Schreiber, reunind perspective şi informaţii de o importanţă vitală pentru bunăstarea ...

Workshopuri relevante

Maestrul Interior. Arta Respirației Conștiente Maestrul Interior. Arta Respirației Conștiente
Calea Maestrului Interior este calea către Conștiența tuturor nivelurilor Ființei, este calea către claritatea interioară ce permite adevăratele alegeri. Instrumentele fundamentale ale acestei abordări ...

Articole pe aceeași temă

Creația Conștientă de Realitate Creația Conștientă de Realitate

De unde fascinația iluminării? De unde fascinația maestrului, a vindecătorului, a shamanului, a celui cu puteri ”supranaturale”? Totul este despre creația de realitate. Am vrea să creăm propria ...

Trenul Trenul
sau Need a hero in my life

Trenul devine din ce în ce mai asurzitor. Cu cât căutăm mai mult, cu atât gândirea devine mai indisciplinată, vagoanele ideilor urmează aceleași șine vechi, aceleași direcții, pare ...

ACUM. Eternitatea libertății noastre ACUM. Eternitatea libertății noastre

Ce suprafaţă are oare teritoriul libertăţii noastre? Câtă libertate respirăm în propriile noastre vieți? Câtă libertate experimentăm în propria noastră casă, în propriul ...

Adu-ți aminte că POȚI! Adu-ți aminte că POȚI!

Există o distanță între ceea ce ești în stare să faci și ceea ce, de fapt, alegi să faci. Și atâta vreme cât va exista această distanță, între ceea ce ești capabil/ă să ...

Dă-ți voie să pleci Dă-ți voie să pleci

Dă-ți voie să pleci dintr-o poveste în care nu te regăsești. Pleacă din orice poveste în care nu te iubești pe tine îndeajuns.  Dă-ți voie să pleci dintr-un oraș care ți-a încețoșat ...

De nepătruns?... De nepătruns?...

Am simțit dintotdeauna că există ceva dincolo de realitatea liniară în care ne construim viețile. Ceva adânc, misterios, fascinant, cumva de pătruns... Cel puțin nu prin mijloacele obișnuite, ...

Colinele Revelației Colinele Revelației

Prima dată când am pășit pe dealurile Luncanilor în această viață a fost acum mulți ani. Jos ploua. Am urcat prin noroaie din care colții de stâncă ieșeau ca niște relicve de dinozauri. ...

Un Nou Vis. O Lume Nouă. Un Nou Vis. O Lume Nouă.
(Elio D’Anna - TEHNOLOGIA VISĂTORULUI)

Visătorul are un vis: o revoluție individuală, o lume fără religie, fără politică. Un Nou Vis care înlătură orice formă de instituționalizare, orice formă de divizare, spre neutralizarea oricărei ...

Aripi de Înger Aripi de Înger

Fără să știu tot ce știu acum, purtând-o din spital în spital, am chinuit-o în medii sterile ce o separau de noi, de familie, de mediul ei cunoscut, de pisica ei. Un mod extrem de barbar de ...

ARC 2017: Sfera de foc (III) ARC 2017: Sfera de foc (III)
Respirație Holotropică

O Sferă de foc s-a concretizat în prima chakră. Densă. M-a surprins, n-am mai simțit asta până acum. Sfera a început a se agita o perioadă în partea inferioară a corpului ...