Cărțile rubrica Adancimile cuvantului.
Brother David Steindl Rast

Publicat la 27.09.2011 Comentarii

Dincolo de doctrină, Adevărul trăit

L-am cunoscut la o conferinţă internaţională dedicată psihologiei transpersonale. Erau acolo psihologi, psihiatri, terapeuţi din întreaga lume, reprezentanţi ai diferitelor tradiţii mistice de pretutindeni, veniţi să găsească punţi între descoperirile uluitoare ale ultimilor ani în ceea ce priveşte psihicul omenesc şi marele tărâm al spiritualităţii. Căci vremurile pe care le trăim, marea transformare de conştiinţă a umanităţii a adus pe tărâmul ştiinţei ceea ce misticii din toate timpurile şi toate continentele au ştiut dintotdeauna: dincolo de realitatea tangibilă cu mâna, dincolo de ecranele limitatoare ale minţii, mai există ceva, o realitate inefabilă care leagă toate lucrurile între ele, un fel de principiu subtil al universului care este sursa a tot ce există. Astfel că misticii lumii şi cei mai luminaţi dintre exploratorii conştiinţei omeneşti se adunaseră acolo pentru a întinde punţi între aceste domenii care, doar acum câţiva ani, păreau complet antagonice: ştiinţa şi spiritualitatea.

Ei bine, erau acolo şamani siberieni, maeştri zen, hinduşi , maeştri sikh şi jainişti, reprezentanţi ai străvechilor tradiţii mistice nord-americane, sufiţi şi preoţi moderni ai credinţelor mayaşe, yoghini şi învăţători ai noii conştiinţe. Dar, îmi spuneam, ce păcat, nici unul dintre reprezentanţii bisericilor creştine. Mi se părea încă o dovadă de închidere în rigidele dogme care au străbătut istoria occidentului şi regretam, căci pentru mine, creştinismul părea cea mai formidabilă revoluţie spirituală a tuturor timpurilor, nu pentru că mă născusem într-o ţară creştină şi fusesem botezat, nu-mi păsa prea mult de asta, ci pentru că personal descoperisem filonul mistic splendid al creştinismului, prin experienţă, dezbrăcat de orice dogmă, de orice rigiditate, prin intermediul experienţelor mele de conştiinţă extinsă.

Şi tocmai atunci când o resemnare dezolată pusese stăpânire pe mine, l-am descoperit pe Brother David Steindl Rast. În programul conferinţei am citit, nevenindu-mi a crede ochilor, că cineva susţine o conferinţă despre isihasm şi despre rugăciunea inimii, ca instrument practic de experimentare directă a stărilor de conştiinţă extinsă, sau, în limbaj tradiţional, a stărilor mistice. Nu cunoşteam acel nume, dar iscodind puţin am găsit informaţii uimitoare. Omul acesta, care pe-atunci avea 84 de ani, călugăr benedictin american, de origine austriac, era cunoscut în toată lumea pentru conferinţele sale ce urmăreau să întindă punţi între diferitele biserici ale lumii. Era un apropiat al mişcării transpersonale americane, un prieten al lui Stanislav Grof şi al unor mari oameni de ştiinţă, lucrase cu Stephen Levine şi cu Elisabeth Kubbler Ross, străbătuse lumea în lung şi în lat căutând puncte de legătură între diferitele religii şi arătând că, de fapt, există o singură umanitate şi o singură credinţă care a luat diferite forme. Era unul dintre acei luminaţi care preferau să vadă ceea ce ne uneşte, mai curând decât ceea ce ne separă.

A urcat singur pe scena conferinţei, îmbrăcat în veştmintele sale simple de călugăr, micuţ de statură şi fragil, învăluit într-o tăcere de catifea. Atunci când a început să vorbească, mai întâi vocea sa părea timidă şi învăluitoare, dar pe măsură ce-şi expunea ideile, vocea sa creştea, sutele de oameni prezenţi în sală au simţit curentul electric al Adevărului rostit străbătându-le trupurile, dincolo de orice dogmă, de orice idee preconcepută, dincolo de stereotipurile limbajului încremenit, propriu oamenilor bisericii instituţionale de pretutindeni. Nu vorbea din cărţi. Cuvintele sale veneau experienţa directă a marii Conştiinţe, puteam simţi acest lucru odată cu toţi cei prezenţi. Da, era ceea ce aşteptasem de mult, un om provenind din biserica creştină care avea curajul să păşească dincolo de litera cărţilor şi a regulamentelor interioare ale instituţiei, un mistic autentic, care trăia el însuşi revelaţia şi care avea îndrăzneala să vorbească despre revelaţie public. Dar cel mai important lucru pe care l-a făcut atunci Brother David Steindl Rast a fost rostirea unui lucru pe care nu crezusem niciodată că-l voi auzi din partea unui om al bisericii. „Dumnezeu este pretutindeni, spunea, în fiecare dintre voi, disponibil şi prezent în fiecare moment al vieţii voastre, şi nu aveţi nevoie de nimeni şi de nimic pentru a-L trăi voi înşivă, Dumnezeu este o chestiune personală, iar relaţia cu Dumnezeu este o relaţie personală, şi, ca în orice relaţie personală, singurul lucru care contează este deschiderea, încrederea absolută, şi dăruirea, care, toate, sunt atribute ale Iubirii”. Pentru prima dată în viaţa mea eram martorul unui om al bisericii care dădea puterea oamenilor, care-i încredinţa de faptul că cheile Fiinţei nu se află la nimeni, decât la ei înşişi. Pentru prima oară auzeam un om al bisericii care nu se referea la un Dumnezeu exterior, intangibil şi ranchiunos, ci la unul interior şi accesibil, un Dumnezeu care ieşea cu totul din canoanele doctrinei creştine şi se apropia de acela, trăit direct în stările de conştiinţă extinsă ale misticilor din toate timpurile.

Publicul constituit din oameni de ştiinţă a aplaudat minute în şir, în picioare. Am ieşit din sală. Elena Francisc, soţia, iubita şi partenera mea era tăcută. A spus doar atât: „Simt că e ceva important pentru noi în legătură cu omul acesta. Simt că ar trebui să-l învităm în România într-o bună zi.” Simţeam acelaşi lucru. Apoi l-am întâlnit personal pe Brother David şi am făcut un interviu cu el care avea să mă convingă de faptul că aceasta era una dintre întâlnirile acelea astrale, care pot schimba totul.

Au trecut mai bine de doi ani de-atunci şi iată-mă scriind acest cuvânt înainte pentru prima dintre cărţile lui Brother David care apare în România. Ba mai mult decât atât, viziunea Elenei Francisc este pe cale de a se împlini. Brother David va vorbi românilor, iar noi suntem aceia care-l vom însoţi în periplul său românesc, într-o călătorie a inimii pe care o aşteptăm cu emoţie, căci a petrece o săptămână în prezenţa şi în energia acestui om este un cadou. În aceşti doi ani care au trecut am descoperit motivul pentru care prezenţa acestui om şi a mesajului său în România, contează. Această carte pe care o ţineţi în mână face parte din acest mesaj. Şi în acelaşi timp este este o carte care face parte din ceea ce noi numim Călătoria Inimii.

Marea transformare de conştiinţă prin care trece umanitatea în aceste timpuri, şi noi înşine odată cu ea, ar putea fi formulată cam aşa: ne dăm seama cine şi ce suntem cu adevărat, dincolo de orice am crezut că suntem. Descoperim că suntem mult mai mult decât am fost lăsaţi să credem, descoperim adevărata noastră natură de fiinţe spirituale care trăiesc experienţa de a fi în trup uman. Descoperim că suntem adevăraţii creatori ai realităţii noastre la toate nivelurile, învăţăm să ne asumăm acest statut. Descoperim puterea de a avea încredere totală în noi înşine, şi astfel de a avea încredere în ceilalţi. Descoperim puterea de a ne ierta pe noi înşine, de a ne iubi pe noi înşine, de a ne onora pe noi înşine, şi astfel de a-i ierta, iubi şi onora pe ceilalţi. Descoperim că cel pe care l-am numit Dumnezeu şi pe care l-am crezut undeva, departe şi străin, a fost întotdeauna în interior, aşteptând răbdător să-l descoperim, şi mai descoperim că El nu a fost niciodată diferit de noi. Aceasta este esenţa Noii Conştiinţe care se instalează în aceste vremuri formidabile în interiorul umanităţii. Întregul univers este conştiinţă, iar noi facem parte din el.

Ce legătură au toate acestea cu dogma creştină şi cu ceea ce am fost învăţaţi despre Dumnezeu? Cum putem să facem pasul de la imaginea încremenită a lui Cristos cel zugrăvit în icoane, plin de suferinţă şi privind îndurerat către noi, cei pentru ale căror „păcate” a fost crucificat, la Cristos cel Viu, care trăieşte prin  noi în fiecare moment, în această lume în schimbare?

Brother David Rast este acela care face conexiunea între aceste două priviri diametral opuse asupra lui Cristos şi de aceea, această carte a lui este una nepreţuită pentru toţi aceia pe care noi îi numim exploratori ai conştiinţei.

În cartea sa, Adâncimile Cuvântului, Brother David se referă la unul dintre textele fundamentale ale creştinismului, Crezul, pe care îl transformă într-o platformă a investigaţiei sale. Strat după strat, vers cu vers, acest explorator al conştiinţei şi al inimii care este Brother David, înlătură rugina secolelor de repetare mentală a acestei rugăciuni şi dezvăluie adevărata sămânţă mistică a acestui text. Pentru Brother David, experienţele de conştiinţă extinsă, atât de bine cunoscute multora dintre voi, nu sunt decât experienţe mistice. Punţile pe care el le face între psihologia transpersonală şi trăirea mistică au darul de a deschide minţile şi inimile către o nouă viziune asupra realităţii. Dogmele se prăbuşesc în prezenţa lui Brother David. El desluşeşte adevărul adânc îngropat al acelei divinităţi imanente care se află la rădăcina oricărei realităţi trăite şi dezvăluie, dincolo de orice prejudecată, faptul că Dumnezeu nu poate fi decât TRĂIT, căci nu încape în nici o filosofie şi în nici o teologie. La fel ca şi Stanislav Grof, pentru Brother David spiritualitatea este o chestiune de experienţă directă. El face deasemeni conexiunea directă între Cristosul mistic şi Sinele nostru superior, arătând identitatea acestuia cu adevărata noastră esenţă. Noi suntem Cristos, atunci când avem puterea şi curajul de a coborâ adânc, în straturile inefabile ale fiinţei noastre. Desigur, aceasta presupune o moarte, sau mai bine spus o transformare. Trebuie să murim într-un fel pentru a trăi starea de conştiinţă cristică, dar această moarte înseamnă a avea puterea de a renunţa în mod conştient la ceea ce am crezut că suntem, a renunţa la aspectele noastre, la identificările noastre. În arhitectura interioară a Fiinţei, noi suntem, în acelaşi timp umani, precum personajul istoric Isus din Nazaret, şi „fii ai lui Dumnezeu”, precum Cristos, cel care trăieşte, viu, în fiecare dintre noi. Vă sună cunoscut acest lucru vouă, acelora care aţi experimentat împreună cu noi, călătorii în propria voastră conştiinţă? Sigur că da, căci conştiinţa cristică este o stare, o trăire interioară accesibilă oricărui înger încarnat care suntem. Depinde numai de curajul nostru de a renunţa la vechile identificări, la ceea ce am cezut că suntem.

Brother David dansează printre diferitele tradiţii spirituale ale lumii şi arată cum, orice forma ar lua credinţa în Dumnezeu, există, în ultimă instanţă o singură credinţă, a întregii umanităţi, o singură intuiţie supremă a partenenţei la marele întreg, care a luat diferite forme în diferite culturi, şi această intuiţie a apartenenţei la acest întreg se numeşte Iubire.

Citind şi îngrijind textul românesc al acestei cărţi am înţeles de ce prezenţa acestui vizionar mistic care este Brother David, era necesară în România, de ce cărţile lui vor avea un succes uriaş, şi astfel, am înţeles ceea ce Elena Francisc a simţit. Trăim într-o ţară creştină, într-o cultură creştină, suntem născuţi în acest mediu de conştiinţă impregnat cu mesajul creştin, astfel încât spiritualitatea creştină este pentru noi apa vieţii. Avem această credinţă profundă, care depăşeşte rigiditatea uneori stupidă a încremenitelor ritualuri bisericeşti, că dincolo de ele se află Adevărul. Dar acest Adevăr s-a dovedit, de prea multe ori, sufocat de ritualism, de îngustimea interpretărilor bisericii instituţionale. De prea multe ori am tânjit după trăirea mistică, dar această trăire s-a dovedit a fi prea adânc îngropată în convenţie goală. Tânjind după trăirea Adevărului, am negat uneori capacitatea bisericii de a ne conduce către el, şi atunci am căutat singuri în diferite direcţii. Ceea ce am căutat cu toţii era experienţa directă. Şi iată că cineva din sânul bisericii vine şi ne spune în sfârşit, din propria sa experienţă, ceea ce am ştiut dintotdeauna, dar nu am avut curajul să credem. Dincolo de dogmă, Adevărul ne aşteaptă, neştirbit, experimentabil în mod direct, de la începuturile lumii. De aceea prezenţa lui Brother David Steindl Rast, un călugăr creştin care are experienţa directă a Revelaţiei, este atât de importantă pentru noi, cei născuţi aici. În felul său nonconformist şi curajos, Brother David ne spune să ne oprim din căutare, căci Adevărul este pretutindeni, aici ca şi acolo, dincolo ca şi peste tot. Este o chestiune de privire interioară, de curaj al asumării, de depăşire a imageriei stereotipe proprii oricărei biserici instituţionalizate. A-ţi pune întrebări, a privi cu sinceritate în adâncul propriei inimi, şi mai ales a fi conştienţi că ceea ce căutăm se află, în orice clipă, aici şi acum, perfect accesibil.

Aceasta este conexiunea cu tot ceea ce facem şi experimentăm noi, cei aflaţi în splendida Călătorie a Inimii, care nu este altceva decât călătoria sufletului aflat în experienţa umană. Citind cartea lui Brother David Rast veţi simţi bucuria marii întoarceri Acasă, în propria inimă, căci tot ceea ce spune este o confirmare a validităţii drumului nostru care are la bază experienţa. Toţi aceia dintre voi, dragii noştri, care sunteţi familiarizaţi nu numai cu cărţile pe care le aducem exploratorilor conştiinţei, dar şi cu abordările noastre experienţiale, menite să ne conducă la adevărata cunoaştere de sine, veţi fi bucuroşi să descoperiţi în rândurile acestui mistic iluminat, propriile voastre trăiri de conştiinţă, propriile voastre intuiţii. Această carte este un instrument minunat de a ne întoarce la noi înşine într-un mod nou, de a arunca o privire proaspătă tradiţiei creştine în care ne-am născut, de a dezvălui Adevărul, oriunde s-ar afla, dincolo de perdelele de fum ale vorbăriei goale despre Dumnezeu şi despre noi înşine. Veţi fi bucuroşi să descoperiţi că starea de Prezenţă pe care o practicăm în workshop-urile şi seminarele noastre experienţiale, este aceeaşi cu starea autentică a marilor rugăciuni din orice tradiţie a lumii, inclusiv din cea creştină. Veţi fi bucuroşi să descoperiţi că acest călugăr practicant al Rugăciunii Inimii vorbeşte despre respiraţie ca despre una dintre căile egale de a experiementa cele mai rafinate stări de conştiinţă ale Fiinţei, că el, ca şi noi, vorbeşte despre momentul Acum ca despre marea poartă prin care putem percepe dimensiunea inefabilă a propriei conştiinţe.

Una peste alta, subsemnaţii editori ai acestei cărţi, suntem bucuroşi să aducem această carte şi mai ales pe acest om, Brother David Steindl Rast, în peisajul de conştiinţă al României, având încredinţarea că prezenţa sa luminoasă are darul de a face marile fluxuri ale Conştiinţei să curgă mai armonios. Specialitatea sa, precum spuneam, este aceea de a întinde punţi, de a lega ceea ce părea dezlegat, de a revela Întregul şi armonia ce decurge din Iubire. Fie ca această carte să aducă tuturor acelora care o vor citi, cel puţin o clipă de autentică Revelaţie.

Cu iubire, se dedică tuturor celor care se află, în mod conştient, într-o Călătorie a Inimii,

Horia Ţurcanu şi Elena Francisc

„CRED”

Ce înseamnă asta cu adevărat?

În versiunea originală din limba latină, Crezul începe cu verbul la persoana I „credo” care înseamnă „cred”. În limba română, ca şi în latină, prezenţa pronumelui care îndeplineşte funcţia de subiect nu este în principiu necesară, deoarece acesta este inclus şi se deduce din forma verbului. Ei bine, noi ne vom concentra pentru început atenţia exact asupra acestui pronume personal implicit. Cu alte cuvinte, cine este de fapt acest eu care afirmă „cred”?

„Eu cred”: numai luate împreună, cele două cuvinte îşi pot dezvălui semnificaţia completă. În acest context ele se definesc reciproc. Când acest eu implicit afirmă „cred”, afirmaţia lui poartă o încărcătură cu mult mai profundă decât ar presupune acceptarea oarbă a unui fapt nedovedit. În realitate, avem aici expresia celei mai depline și necondiționate forme de încredere. Numai atunci când înțelegem că asta înseamnă cu adevărat credinţa, ne putem da seama cine este acest eu care se exprimă astfel. Și înţelegem că numai un astfel de eu poate crede, în adevăratul sens al cuvântului. Numai un eu suficient de curajos încât să trăiască o asemenea încredere absolută, necondiționată, poate fi o manifestare a adevăratului nostru Sine. Micul nostru ego – din perspectiva căruia vorbim de obicei când rostim „eu” – nu este nicidecum capabil să îndrăznească un asemenea act de încredere. Egoul nostru, care, în esenţă, nu este decât o amăgire, poate în cel mai bun caz să recunoască un fapt exterior; dar nu poate să creadă. De ce? Deoarece credinţa nu este, așa cum s-ar putea crede, o colecţie de ipoteze pe care credinciosul le acceptă ca fiind adevărate. Credinţa este, de fapt, cea mai profundă şi mai curajoasă formă de încredere. Opusul credinţei, înţeleasă ca încredere, nu este îndoiala, ci frica. Iar egoul nostru se hrăneşte cu frică. Egoul nostru îşi datorează întreaga existenţă iluziei de a fi separat de Întreg – bietul de mine, singur, împotriva întregii lumi! Nu este de mirare că se simte mereu izolat, nesigur şi ameninţat din toate părţile. În vreme ce Sinele nostru adevărat îşi trage seva din totalitatea existenţei. De ce anume ar putea atunci să îi fie frică? El are încredere!

Afirmând „eu cred” şi permiţându-ne să simţim la modul cel mai profund semnificaţia ambelor cuvinte, sfărâmăm în mii de bucăţi măştile amăgitoare ale egoului. Pătrundem atunci, la propriu, într-o nouă realitate, dând expresie adevăratei dimensiuni şi demnităţi a experienţei umane.

Ca să ilustrez asta într-un mod mai artistic, o să vă rog să vă imaginaţi următoarea scenă: domnul X, un omuleţ oarecare, intră într-o biserică – un eveniment altfel foarte paşnic şi banal. Totul până vine momentul recitării Crezului, iar domnul X rostește „CRED”. Atunci, preţ de o clipă, pentru ochii care ştiu să privească dincolo de aparenţe, acoperişul şi clopotniţa bisericii zboară în aer, pereţii se cutremură şi se prăbuşesc, iar timpul şi spaţiul se suspendă. Tot ce rămâne este Acela, atotcuprinzătorul Sine uman, ancorat în eternul Prezent.

Cu toate că este exprimat în limbaj creştin, Crezul reprezintă vocea spiritualităţii de dincolo de orice tradiţie. Vocea eului care poate rosti „cred” este vocea adevăratului nostru Sine, acel unic Sine autentic, comun tuturor fiinţelor umane.

Cum ştim că acest lucru este adevărat?

„Cunoaşte-te pe tine însuţi" stă scris deasupra intrării în templul lui Apollo din Delphi, locul celebrului oracol al antichităţii. Dar vechii greci nu erau singurii care considerau acest îndemn la introspecţie adevărata cheie a înţelepciunii. Orice persoană cât de cât conştientă ajunge la un moment dat să se confrunte cu provocarea cunoaşterii de sine. Şi, de îndată ce ne pornim pe acest drum al autocunoaşterii, începem să percepem diferenţa dintre sinele pe care îl observăm în tot acest proces şi Sinele nostru mai mare, Observatorul. Nu vom intra aici în detalii cu privire la implicaţiile diferențierii dintre cele două. Există numeroase cărţi care elaborează în mod strălucit acest subiect, între care „Putrerea prezentului” a lui Eckhard Tolle sau „Minte vastă, inimă profundă” a lui Genpo Roshi. În contextul discuţiei noastre, este suficient să fim atenţi la următoarele două aspecte:

1. Observarea de sine ne oferă ocazia să descoperim cât de puternic suntem identificaţi cu nivelul a ceea ce numim ego. Realizăm că nu suntem cababili să ne oprim nici măcar o clipă gândurile sau să controlăm torentul de poveşti pe care ni le spunem permanent – şi prin care egoul nostru îşi cimentează iluzia de a fi o entitate separată de Tot.

2. Cu cât învăţăm să trăim mai mult în momentul prezent, cu atât ne descoperim mai mult Sinele real. O practică simplă, cum ar fi direcţionarea atenţiei către darurile pe care ni le oferă clipa prezentă – de pildă posibilitatea de a respira, de a ne bucura, de învăţa – ne va aduce din ce în ce mai mult Acasă, în inima Sinelui nostru, care este una cu Totul. Acolo nu există teamă. Acolo, eforturile permanente ale egoului de a-şi perpetua iluzia ne vor face să zâmbim.

Majoritatea statuilor din antichitatea greacă sunt construite cu un picior sprijinit pe pământ şi unul liber. Iată, de pildă, David al lui Michelangelo se susţine ferm pe piciorul său drept, în vreme ce cu stângul pare a dansa. Cei aflaţi încă la început pe calea cunoaşterii de sine îşi sprijină existenţa pe piciorul ancorat în conştiinţa egoului. Rolul practicilor spirituale este de a ne ajuta să ne deplasăm în interior, până ajungem să ne mutăm complet centrul de greutate în adevăratul nostru Sine conştient – în natura noastră de Buddha cum ar spune unii. Alte tradiţii vor folosi termeni diferiţi. Creştinii, de pildă, exprimă asta prin cuvintele apostolului Pavel: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Galateni 2,20). Încercaţi să simţiţi în interior calea către centrul fiinţei voastre, acolo unde sunteţi Observatorul care nu se identifică cu gândurile sale, ci doar le priveşte. Acest parcurs interior vă va dezvălui adevăratul Sine – pe Cristos care trăieşte in noi. Cu cât ne plasăm mai mult în această realitate, cu atât devenim mai profund noi înșine, în felul nostru unic – și, în același timp, una cu toți ceilalți. Acest Sine este unicul care poate „crede” în adevăratul sens al cuvântului. Numai adevăratul nostru Sine este capabil de o asemenea încredere necondiţionată.

De aceea, deşi Crezul este mărturia de credință a comunităţii creştine, textul nu începe cu pronumele „noi”, ci cu „eu”. Chintesenţa Sinelui uman – Purusha în mitologia hindusă, Iitoi (omul din labirint) în miturile Tohono O’Odham din Arizona sau Cosmic Christ, pentru a enumera doar trei dintre numeroasele feluri în care a fost numit – vorbeşte în şi prin mine, pentru că el este cel care sunt cu adevărat.

De ce e nevoie de o asemenea explicaţie?

Dacă înţelegem corect afirmația de la începutul Crezului, ne dăm seama ce semnifică „a crede” şi, în legătură directă cu asta, cine este „cel” care îşi afirmă aici credinţa. O astfel de înţelegere demontează impresia pe care oamenii o au în general, cu privire la Crezul creştin. Cel mai adesea, acesta este văzut ca o înşiruire a concepţiilor care îi deosebesc pe creştini de restul oamenilor. Corect înţeles însă, Crezul devine expresia credinţei pe care o au în comun toţi aceia care îşi descoperă şi îşi recunosc adevăratul Sine. Și, de fapt, numai o astfel de credinţă poate să existe, în cel mai curat sens al cuvântului. Departe de a sublinia ceea ce ne deosebeşte pe „noi” de „ceilalţi”, Crezul destamă în realitate aceste diferenţe. El proclamă, în limbajul şi imagistica specifice tradiţiei creştine, o credinţă care le este comună tuturor fiinţelor umane. Eul care crede este același Sine despre care vorbesc toate tradiţiile spirituale ale lumii.

Fiecare dintre aceste tradiţii spirituale este o poartă deschisă către acelaşi sanctuar. Cu cât ne aventurăm mai adânc în spaţiul sacru interior şi cu cât ajugem să ne simţim aici mai profund Acasă, cu atât liberi vom fi să explorăm calea de trecere prin oricare dintre aceste porţi. Nu ne vom mai simţi ameninţaţi de ceea ce ni se pare străin şi nici nu ne vom mai agăţa de ceea ce ne este familiar. O astfel de înţelegere este vitală, într-o lume încă măcinată de războaie duse în numele religiei. Se pare că există încă oameni care cred că pot deveni mai buni creştini în detrimentul cultivării adevăratelor calităţi umane. Oricine pune dogma creştină mai presus de preocuparea faţă de semeni, ilustrează acest mod de înţelegere eronat. Și ce poate fi mai urgent, în vremurile pe care le trăim, decât să ne dăm seama că piatra de temelie a adevăratei credinţe creştine o reprezintă umanitatea, în întregul ei?

De vreme ce „eul” care se exprimă prin Crez este acea chintesenţă universală a fiinţei umane, vom analiza din această perspectivă întregul text şi vom descoperi care este sensul fiecăreia dintre afirmaţiile particulare. Pe de altă parte, a afirma pur și simplu „cred”, în mod deplin conştient, rezumă, într-un cuvânt, semnificația completă a Crezului.

Reflecţii personale

Cel mai dificil este să ne încredem – cu adevărat – în iubirea altei fiinţe umane. Nimic nu este mai aproape de firea lucrurilor decât iubirea însăşi – şi totuşi nimic nu pare mai greu de primit şi de recunoscut ca atare. Se spune că iubirea nu se poate exprima în cuvinte şi, poate tocmai de aceea, cuvintele de iubire nu pot, în ultimă instanţă, să convingă cu adevărat pe nimeni. Este nevoie de mai mult. Dar de ce anume? Ei bine, este nevoie de încrederea – de credinţa – pe care trebuie să o ofere cel care primeşte iubire.

Cea dintâi experienţă pe care mi-o amintesc în legătură cu asta a început ca un joc de copii, ca o mică întrecere între mine şi vărul meu. Am inventat împreună jocul acesta (sau mai degrabă am reinventat acelaşi joc vechi de când lumea), în vreme ce stăteam întinşi pe câmp, pe păturica noastră în carouri roşii și albe, plictisiţi şi îmbufnați pentru că ni se cerea să dormim la prânz, deşi noi ne consideram deja băieţi mari. Stând acolo, ne-am luat la întrecere care se poate uita mai mult timp în ochii celuilalt. Regula era că acela care întoarce primul privirea pierde. Dar, dintr-o dată, totul s-a transformat în ceva cu mult mai puternic decât un joc. Probabil ceea ce a declanşat asta a fost imaginea propriului nostru chip, mic şi întunecat, reflectat în ochii celuilalt. Ceea ce s-a întâmplat după aceea nu poate fi redat ușor în cuvinte. Cumva, am plonjat efectiv unul în ochii celuilalt. La fel ca în basmele în care copii alunecă printr-un tunel fermecat, am ajuns dintr-o dată într-un tărâm vrăjit. Aici puteam exista amandoi, fiind în același timp unul. Când ochii ni s-au umezit, i-am închis amândoi, exact în acelaşi moment.

Mai târziu am încercat să luăm în râs toate acestea, dar undeva în străfundul nostru ştiam amândoi că aruncasem o privire în însăși inima realităţii. La acel nivel de prezenţă intensă, totul este iubire. A privi este iubire, a respira este iubire, a fi pur şi simplu este iubire – iubirea, ca o evidenţă indiscutabilă.

Zeci de ani mai târziu am dat peste rândurile acestea, aparţinând poetului E.E. Cummings: „eu sunt, prin tine, atât de profund eu însumi” ("i am through you so I") şi mi-am amintit totul. Retrospectiv, pot acum să recunosc ce a reprezentat de fapt această experienţă pe care am avut-o împreună cu vărul meu: a fost o întâlnire cu Dumnezeu. Numai un mare poet poate concentra atât de succint înțelegerea – convingerea – care decurge dintr-o asemenea întâlnire: „eu sunt, prin tine, atât de profund eu însumi”. Este nevoie de un tu pentru ca eul să se poată descoperi. Încrederea în tine îmi dă încredere în mine. La intersecția dintre mine şi tine se naşte credinţa. Sunt în mod atât de profund eu însumi pentru că am încredere în tine. Numai acel eu care se revelează prin credinţă are puterea de a crede

Iar tu, cititorule? Când şi în ce împrejurări te-ai întâlnit tu însuţi cu acest paradox? Nu căuta printre amintiri un eveniment exterior spectaculos. Și pentru tine, probabil, tot un joc de copii a produs demult această înţelegere fulgerătoare, pe care nu ai mai uitat-o cumva niciodată, dar pe care ai negat-o adesea şi pe care merită acum să o recuperezi.

(comandă cartea)

 




"Calea Maestrului Interior este calea regală a percepției integrale a Realității. Este calea Conștienței, care schimbă complet raportul cu noi înșine și cu întreaga experiență numită Realitate."

HEFT

Workshop / Eveniment

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Tag cloud

Cărți relevante

CERCUL VIEŢII CERCUL VIEŢII

De cam treizeci de ani încoace se pune în mod regulat problema întoarcerii la şamanism, sursa primordială a umanităţii, a tuturor religiilor, filosofiilor şi ştiinţelor lumii. Omul ...

Iubește ceea ce este Iubește ceea ce este

De-a lungul crizei de transformare Byron Katie a căzut adânc în întunericul depresiei, străbătând calea amară a disperării, pentru ca Revelația să survină brusc, într-o dimineață ...

Călătoria ultimă Călătoria ultimă

Nu există moarte, căci viaţa este un atribut a tot ceea ce există în Univers, nu există un sfârşit al Fiinţei, pentru că Fiinţa este eternă iar moartea nu este decât o Transformare ...

GRAŢIE ŞI FORŢĂ GRAŢIE ŞI FORŢĂ

Graţie şi forţă este una dintre cele mai tulburătoare cărţi pe care le-am citit vreodată, povestea adevărată a unei iubiri care transcende viaţa şi moartea, lumina şi întunericul, binele şi ...

Despre moarte şi a muri Despre moarte şi a muri

Moartea, iată ultimul mare subiect tabu al timpurilor noastre. Se poate vorbi deschis despre orice trăire, dar nu şi despre moarte. Este un subiect tratat cu reticenţă conveţională, despre care se vorbeşte ...

Workshopuri relevante

Practica Stării de Prezență Practica Stării de Prezență
Creatorul conștient percepe dinamica permanentă a creației sale. Cu fiecare respirație creează, cu fiecare alegere își aduce contribuția la marea Creație - cea colectivă, iar cu fiecare acțiune concretă ...

Practica Puterii Feminine Practica Puterii Feminine
Dacă ai nevoie de susținere, de conținere, de un loc în care să te simți auzită și ascultată, un spațiu în care să-ți dai voie să devii femeia care ești menită să fii, te invit să-ți ...

Astrologie Arhetipală Astrologie Arhetipală
Ştiinţă şi artă, cunoaştere raţională si simbolism deopotrivă, Astrologia poate fi de multe ori ascunsă raţionamentului logic, dar rămane mereu transparentă intuitiei şi percepţiilor survenite prin ...

Meditație activă și Shaking Meditație activă și Shaking
Respirația Conștientă și Practica Stării de Prezență sunt fundamentul tuturor abordărilor Călătoriei Inimii și a ceea ce noi, în Călătoria Inimii, numim Calea Maestrului Interior. Reprezintă ...

Respirație Holotropică Respirație Holotropică
Respiraţia Holotropică este un instrument simplu şi puternic de  cunoaştere, prin experienţă directă, a adevăratei naturi a propriei noastre Fiinţe şi a Realităţii. Este o poartă prin care fiecare ...