Bogdan Grigoraș

Moștenirea colectivă a poporului român te îndeamnă către resemnare și o atitudine de victimă neputincioasă. Alții sunt de vină pentru toate neîmplinirile tale și ale noastre ca națiune. Parcă e ceva în noi, o voce vicleană la care plecăm urechea mereu, ce ne șoptește că nimic nu merge în țara asta, așa că oricum nu are rost nicio inițiativă, suntem neputincioși, orice proiect devine un calvar. Mereu este ceva ce trebuie criticat, iar a arunca cu noroi în valori se transformă uneori într-un sport național.

Există câteva persoane însă care ies din marea masă de oameni ce par abonați la înfrângere. Una dintre aceste valori este, desigur, Simona Halep, care s-a pus de-a curmezișul acestei tendințe imense către neputință și a hotărât în forul său interior să facă altfel decât în trecut. Desigur a trecut printr-un proces de alchimizare a piedicilor interioare pe care și le punea singură, a trecut peste orgoliu și a urmat sfaturile unor oameni care îi simt potențialul și o sprijină într-un mod transparent. Dar poate cel mai important este că a renunțat la o atitudine fundamentală, o psihologie a înfrântului, căzut pe frontul de luptă... răpus de propria gândire.

Tenisul este poate sportul cel mai complet, pentru că te solicită în permanență să revii la starea de prezență, indiferent de contextul exterior. Ai nevoie să îți administrezi felul în care gândești în acele momente extrem de importante, ai nevoie să conții emoțiile enorme care dau năvale și să gestionezi energia vitală ca un adevărat maestru. Atitudinea interioară este cea care câștigă un meci în primul rând, desigur alături de pregătirea fizică, de talent și tehnica stăpânită.

Chiar dacă conduci adversarul cu un set și cu break în cel de-al doilea nu poți fi sigur de victorie. Trebuie să joci până la final, minge cu minge, pentru a câștiga un meci, iar Simona a înțeles asta. Toți cei care aruncă cu noroi în performanțele sale nu au cum să știe nimic despre ce înseamnă să fii în arenă, despre presiunea enormă pe care o resimte un jucător când se regăsește în fața primul serviciu. Lucrurile sunt mult mai simple văzute dinafară, din fața televizorului, iar toți detractorii săi exprimă de fapt propriile frustrări, propriile temeri. Psihologia eșecului, atât de specifică poporului român, se strecoară în toate aspectele vieții, fiecare cuvânt pe care îl rostesc aceste personaje mărunte este de fapt despre ei înșiși. Ei se cred mici și neputincioși, și în mod inconștient se înfruptă din eșecurile celor care intră în arenă.

Nu poți înțelege performanța unui om dacă nu ești conștient cât de cât de barierele interioare care îți guvernează propria ta viață. Atitudinea nu pot a devenit, în multe aspecte ale vieții tale, ca un fel de datum, o presetare, o realitate fixă. Te-ai întrebat vreodată ce înseamnă imposibilul pentru tine? Ai privit către acele momente din viața ta în carte această credință nestrămutată a luat naștere? Unde este limita ta, dincolo de care nu poți păși, cum arată teritoriul interzis? Crezi că succesul este și pentru tine sau doar pentru anumiți oameni, care au daruri speciale?

Cu toții ne-am pus limite, granițe fictive între noi și ceea ce putem înfăptui în această viață. Este de fapt un gând, pe care l-am oficializat în forul nostru interior, că atât merităm și că atât putem. Sau poate că nu avem nevoie de mai mult, orice ar însemna acest mai mult... În pofida acestor multiple limite, spiritul nostru mereu dornic de experiență nouă, de exprimare și expansiune, ne îndeamnă prin nenumărate fațete ale realității ce par exterioare, ne îndeamnă să ne depășim toate aceste limite construite din gândire. Ne ghidează, întotdeauna fără cuvinte, către acea izbândă personală, care înseamnă dizolvarea barierelor interioare, dizolvarea lui nu pot.

În orice domeniu, acolo unde te exprimi cel mai bine pe tine însuți, unde este vocația ta, o izbândă de acest fel cântărește cât câștigarea unui Roland Garros. Iar starea ta interioară, hrănită de această izbândă personală, schimbă întreg peisajul exterior, impregnează tot ceea ce faci, relațiile tale, starea de sănătate. Totul este supus schimbării, transformării, inclusiv acea convingere absolută că nu poți. Chiar dacă tot ce vine din trecut îți arată că de fapt nu poți... în ciuda acestei uriașe poveri... chiar poți.

Sigur că Simona este un model al succesului, al refuzului de a se cufunda definitiv în amărăciunea victimei, în psihologia atât de seducătoare a învinsului perpetuu, care a ratat marile șanse ale vieții sale. Am văzut mulți oameni care poartă cu sine povara eșecului, cunosc energia resemnării, am trăit-o de nenumărate ori în trecut. A venit un moment în care am înțeles că această realitate este o creație și o alegere de a trăi astfel. Din acea clipă am renunțat să mă plasez înafara contextului, am renunțat să mai fiu o victimă a realității. Am descoperit că realitatea exterioară se ajustează rapid la ceea ce creez în interior.

O astfel de izbândă personală schimbă totul, nu doar la nivel personal. Un obstacol major a fost înlăturat din calea strălucirii, iar și mai important, această victorie este un indiciu al maturizării interioare. O astfel de izbândă te plasează într-un context nou al vieții tale: conștiența valorii conduce către o încredere imensă în propriile puteri și o viziune mai amplă, o percepție mai cuprinzătoare asupra naturii umane, conduce către compasiune și înțelegerea nevoii de exprimare a tuturor oamenilor.

Nu este deloc întâmplător că acest succes vine într-un sport precum tenisul, care promovează valori demne de o umanitate iluminată: fair-play-ul, respectul față de adversar, empatia, colaborarea, prietenia, pe teren și înafara terenului. Toate acestea sunt posibile și parțial pentru că fiecare practicant al acestui sport este obligat, dacă își dorește performanța, să se dedice unui uriaș proces de transformare interioară, care pleacă de la disciplina gândirii. Este o artă să gândești doar atunci când ai nevoie de acest instrument, gândirea, pentru a urma o strategie de joc, iar în rest să doar să fii una cu jocul.

Inspirați de succesul Simonei, fără să ne dăm seama, ne poziționăm altfel față de exterior, abordăm mai ușor piedicile pe care le întâlnim, ne ridicăm vibrația ca și colectivitate. Începem să creăm o realitate mai luminoasă, vedem partea mai plină a paharului... și asta pentru că toate aceste potențiale sunt în noi. În esență ne dorim aceleași lucruri: sănătate, relații armonioase, să ne împlinim vocația și să ne conectăm cu dimensiunea noastră spirituală. Însă de multe ori ceva nu funcționează în viața noastră pentru că... noi credem că nu putem. Atunci când cineva înfăptuiește ceea ce a înfăptuit Simona, nu mai este doar despre ea, este și despre tine, căci ea reprezintă acum sinteza unei psihologii colective. Tu ce alegi să poți în acest an?