După experiențele de la Luncani, în zilele ce au urmat, am început să am o perspectivă mult mai curată, mai plină de speranță asupra lumii. Simțeam cum ceva din mine se deschide și captează toată frumusețea vieții. Mă trezeam uitându-mă în jur și minunându-mă cât de frumoasă este viața. Mi se parea atât de frumoasă...parcă prea mult de absorbit pentru mine. Rămas fără glas în fața acestei frumuseți, simțeam căldura ce-mi cuprinde corpul în timp ce admiram cu gura căscată cât de perfect e totul. În momentele acelea mi-am dat seama că tot ce îmi stătuse în cale până atunci, obturând privirea mea asupra lumii minunate care mă înconjoară în fiecare milisecundă, era propria-mi minte, care punea etichete și avea așteptări. Înțeleg asta acum.

Revenit acasă, în universul meu cotidian, am început să mă simt mai intens pe mine însumi, cât și pe oamenii din jur. Simțeam că măștile pe care mi le puneam inconștient în relațiile cu ceilalți se lipeau acum de mine mult mai greu, de parcă fața mea le-ar respinge, de parcă fiecare moment în care nu sunt autentic îmi provoacă dezamăgire și fiecare moment în care autenticitatea mea se manifestă îmi umple inima de bucurie.

Stările pe care le experimentez atunci când sunt adâncit în minte au devenit din ce în ce mai insuportabile, în timp ce stările pe care le experimentez atunci când sunt în Starea de Prezență au devenit din ce în ce mai pline de beatitudine, ca și cum aș avea un aparat atașat de corp care mă ajută să stau drept (sprijinul fiind în cazul de față Prezența) și de fiecare dată când mă desprind de acel aparat, corpul începe să mi se îndoaie și apar dureri cumplite. Foarte interesant...înainte nu era așa greu de suportat să fiu complet absorbit în minte...acum este. E ca și cum Universul începe să mă forțeze să rămân în Starea de Prezență, cu riscul de a simți durere atunci când nu sunt prezent în viața mea. Ca și cum mi-ar oferi un imbold, o motivație în plus să fiu prezent, mă pune într-o situație în care să nu am de ales, în care alternativa la Prezență e durerea.

Simt nevoia să îmi arăt recunoștința față de Cerc și fața de Centrul acestei Călătorii – Agnis - fără de care nu aș fi putut trăi ceea ce am trăit, de a vindeca ceea ce aștepta să fie vindecat și de a pătrunde în profunzimea Ființei. Vă mulțumesc și vă sunt deplin recunoscător.

Simt cum aceste experiențe au schimbat ceva fundamental în mine, ajutându-mă să pășesc mai rapid, mai apăsat și mai stabil pe drumul maturizării și al creșterii personale. Simt cum blândețea și calmul cresc în interiorul meu, deși sunt momente în care devin anxios să nu pierd ceea ce am dobândit și atunci, clinc face clopotul ce mă atenționează să mă reîntorc în centrul ființei mele. Profunzimile au devenit mai profunde și alegerile atitudinilor interioare mai conștiente. Vă mulțumesc și aleg să ne revedem cât mai curand.

Când am ajuns acasă, prietenul meu m-a întrebat cum mă simt, i-am răspuns că simt fluturi în stomac, sunt îndrăgostită...de mine! Nu am crezut vreodată că pot naște în mine atâtea sentimente de iubire și emoții minunate.

De câte ori mă gândesc la experiența magnifică traită alături de voi, simt furnicături pe toată pielea, din cap până în picioare. Împreună am vindecat răni adânci din trecut și nu voi pierde niciodată ce am creat cu toții în acel loc minunat de pe Colina Lunii. Recunosștință tuturor, Cercului Sacru, lui Agnis și AmmaRa - m-ați ajutat să mă deschid lumii, Mamei Natură, să privesc viața ca pe un izvor de energie care nu seacă niciodată. Am curajul să merg mai departe cu respirație și atenție în interior. Călătoria mea continuă... cu Încredere!