Elena Francisc Țurcanu

Iarna, acest bătrân sezon, cu siguranță cel mai bătrân, pare să aibă calitatea absolutului. Cu atâta zăpadă în jurul meu, mi-e greu, uneori, să-mi mai imaginez primăvara. Verdele crud. Însă, miracolul renașterii se pregătește chiar sub straiele albe ce acoperă totul, acum, aici.

Semințele, în profunzime, se trezesc deja. Le simt. Culorile, și ele, în somnul lor profund, încep să-și imagineze cum le va fi când se vor fi reîntors pe Colina Lunii și ai ei frați, dealurile. Cel al lui Zmeu și al lui Om.

Simfonia renașterii, odată pornită, va fi un proces ireversibil. Plenitudinea culorilor, va fi un proces miraculos, ca de fiecare dată. Acum însă, așa cum natura insistă să-și ofere timpul de care are nevoie pentru așezare, odihnă, răbdare, creație lăuntrică, tot la fel, îmi onorez ritmul și recunosc cum schimbarea se înfăptuiește, precum în natură, atunci când totul este copt și pregătit.

Nimic abrupt, nimic grăbit, asta învăț aici, pe Colina Lunii. Totul în ritmul lent, dar mereu către înainte, și care rămâne fidel sieși. O curgere permanentă a ceea ce este, așa cum este, mă învăță răbdarea, lentoarea, încrederea în principiul ritmului și al vibrației.

A ne schimba, a ne renaște, este marele vis al fiecărei inimi. Renașterea este o tânjire a inimilor noastre de femei. A ne schimba limitările, condiționările, convingerile, tiparele de gândire – mai ales, căci de la ele pornește totul, comportamentele, banalitatea, rutina predictibilă. Dar, deși tânjim după ea, schimbarea este ceva foarte dificil pentru noi toți. Ne trezim că tot repetăm ceea ce știm, deja de mult, că nu ne face bine.

Asta am lucrat, în weekend-ul trecut, cu câteva femei minunate din Cercul Sacru Anam Cara. S-au aventurat printre nămeți și, împreună, am pus în Vasul Alchimic, spre Calcinare, formele vechi ale credințelor, ale tiparelor de gândire, ale mecanismelor noastre care știm că nu ne mai servesc. Mă simt privilegiată să pot însoți procese de vindecare și transformare. De renaștere.

Le privesc, întotdeauna, cu drag și ochi proaspeți, cu filtru curat – căci asta am ales să fac – și, deși le știu numele, le recunosc chipurile dragi, nu pot să pretind că știu care-i destinul care le călăuzește pe fiecare în viață. Scenariul destinului fiecăreia dintre noi este un mister. Și ce bine că este așa! Un secret, ascuns dincolo de ceea ce ni se întâmplă. Un secret ce merită a fi respectat. Asta-i lecția cea mai de preț pe care iarna, acum, mă învață.

Viața fiecăreia dintre noi este un mister. Dacă suntem însă, aici, împreună, este pentru că Viața ne vrea a fi, aici, acum, împreună. A simți acest adevăr și a-l accepta, mă deschide în fața încrederii, precum mă deschid în fața primăverii ce-o simt deja în inima mea. Vara, de asemenea, o presimt în mine, atunci când mă gândesc la noi, împreună, desculțe în iarbă, dansând la vatra sacră, pe Colina Lunii, în noaptea magică de Sânziene.

Însă, acum, mă bucur de iarnă, de zăpadă, de așezare și de momentul renașterii ce se pregătește, adânc, în mine. Și în tine, dacă te-ai oprit să citești aceste câteva rânduri. Renașterea se pregătește și în tine.

Ne lăsăm prinse în iureșul vieții, pierdute, de multe ori în mize mult prea mici, uitând cât de fragilă poate fi viața. Și cât de prețioasă este alegerea de a renaște.

A ne schimba nu este o amenințare ci, mai degrabă, este o invitație și o promisiune a sufletului nostru. Orice are să vină, dincolo de ceea ce gândim despre ce va să vină, este doar un dar sacru al vieții. Viața rămâne loială nouă. Noi suntem, de multe ori, cele care uităm să ne-o trăim. Ea, însă, este aici, prezentă. Zi de zi. Viața. Ce mare DAR- Viața!

Viața binecuvântându-ne, întotdeauna, cu grația și frumusețea ei. Doar, doar, om învăța să vedem, să privim și, mai ales, să primim.

Tot ce avem de făcut este să avem încredere în MAGIA VIEȚII și să învățăm a curge cu ceea ce Existența ne oferă.

În curgere,

AmmaRa

Curgi, femeie, curgi...

apele, izvoarele,

sevele, pârâiele,

curgi,

curgi, femeie, curgi...

printre stânci,

poți și să plângi,

curgi, femeie, curgi....

ps. câteva versuri dintr-un cântecel ce mi-a venit, cândva, demult, aici, sus, pe Colina Lunii, într-un Retreat al feminității... și care prinde forme noi, capătă versuri noi, la fiecare Retreat Anam Cara în noapte Magică de Sânziene