Maestrul Interior rubrica Față în față cu Realitatea pe care am creat-o

Marea Căutare și uciderea în numele Domnului

Publicat la 23.03.2016 Comentarii

 Horia Francisc-Țurcanu

Furia reprimată și ipocrizia strălucitoare a lumii în care trăim. Nevoia fundamentală de Conexiune. Identități și transcendență. Maturizarea psihologică și asumarea responsabilității asupra realității de viață. ”Lumea este așa cum este pentru că tu ești așa cum ești”. Războaiele lumii sunt reprezentări ale războaielor interioare. Criza de transformare psiho-spirituală a Europei, o criză de identitate. Fiecare alegere pe care o facem, fiecare gest, fiecare act, gând sau emoție este un răspuns la întrebarea ”cine suntem noi”. 

Suntem față în față cu propria noastră creație. Realitatea este expresia lumii noastre lăuntrice.

Ce-i face pe niște puști care trăiesc în mijlocul strălucitoarei Europe să se îmbrace cu explozibil și se sinucidă luând cu ei sute de oameni? În ce fel s-au rătăcit ei de Umanitate, înrolându-se într-una din armatele Domnului dedicate uciderii? Am văzut la televizor un expert al SRI care probabil era psiholog, vorbind despre ”radicalizare” și despre etapele acestui proces prin care un tânăr obișnuit ajunge terorist. Zeci de mii de asemenea oameni trăiesc în mijlocul arogantei democrații europene, sunt cetățeni ai continentului, și mii dintre ei ajung să-și găsească un sens pentru viața lor alăturându-se furiei ucigașe a unor organizații teroriste. Specialistul SRI afirma cu naivitatea experților în orice cum în ”câteva săptămâni” acești oameni ajung niște ucigași cu sânge rece și punea accentul pe spălarea creierelor, pe îndoctrinare. Nimic despre lumea în care trăim și în care acești tineri s-au născut, nimic despre lipsa de sens a vieții lor și despre marginalizare socială, culturală, nimic despre izolare și despre furia mocnită care arde la periferiile marilor orașe ale – totuși – celei mai sângeroase civilizații pe care a cunoscut-o umanitatea vreodată.

Acum câteva săptămâni scriam despre unul dintre cele mai tulburătoare momente prin care trece o ființă umană: acela în care descoperă lipsa de sens, de semnificație a vieții sale, în vreme ce se învârte în labirinturile bine organizate ale lumii noastre. Standard, omul se duce la serviciu dimineața pentru că trebuie să o facă, pentru că are rate la bancă și copii de crescut și pentru că aia e facultatea pe care a făcut-o. Își face treaba deși nu se omoară de bucuria de a fi la job și nici banii pe care-i primește nu-l motivează în special. Apoi se duce la supermarket în drum spre casă, apoi se uită la știri și tot așa. Uneori iese la bere cu prieteni și discută despre aceleași lucruri mereu. Viața pare un cerc închis și fără sens, lipsită de bucurie și de creativitate, nimic nou, totul devine tern și nesemnificativ. Nu există pasiune nici în job, nici în cuplu, nici măcar în distracțiile de duminică. Totul este predefinit, fac ceea ce a făcut și tata, și mama, îmi plătesc impozitele, sunt un om bun care încearcă să devină și mai bun, îmi voi trimite copii la o școală ca lumea să ajungă ”cineva”, în această lume dură și periculoasă. La sfârșitul vieții voi constata că am făcut tot ceea ce trebuia să fac, dar a fost prea puțină bucurie în viața mea.

Unii descoperă înainte de bătrânețe că viața lor nu are Semnificație și acesta este un moment fundamental în care poate începe transformarea interioară și marea aventură a căutării spirituale. Este însoțită de acel sentiment că ”trebuie să mai fie ceva” dincolo de platitudinea vieții.

Imaginați-vă cum arată acest ”trebuie să mai fie ceva” pentru tinerii de la periferiile marilor orașe occidentale. Sunt a doua sau a treia generație a unor familii de emigranți care nu și-au găsit niciodată locul în lumea occidentală. Dezrădăcinați, ei au încercat să trăiască în ghetourile lor agățându-se de ceea ce le-a mai rămas din tradițiile vechi. Săraci, simțindu-se respinși și cetățeni de mâna a doua, plini de resentimente și de frustrare, scăldați permanent în discursurile ipocrite și demagogice ale unei Europe din care ei simt că nu fac parte, căci sunt de altă culoare și altă religie, e foarte ușor să transforme nostalgia după ”vechile timpuri bune” într-un recurs la ”valorile solide ale tradiției”. În cazul lor este Islamul. Dar nu acel Islam care propovăduiește pacea în numele lui Allah, căci acești oameni nu simt liniște interioară, ci furie și frustrare. Nu numai a lor ci și a părinților sau bunicilor lor. Se transformă într-un fel de cutie de rezonanță a nemulțumirii trans-generaționale pe care ei, spre deosebire de slabii lor înaintași, vor avea curajul de a o manifesta. Așa ajung să se ”radicalizeze”. Nu în câteva săptămâni, ci în câteva generații, pe fondul ipocriziei și demagogiei unei lumi în care se simt străini. 

Mii de tineri europeni găsesc un sens pentru viețile lor mizerabile sub steagurile și ideologia unui dumnezeu
oarecare. Furia, frustrarea, frica și violența exprimate de ei sunt, ne place sau nu, ale noastre.  

Câtă furie reprimată trebuie să se strângă pentru a arunca în aer sute de oameni? Nu știu, dar procesele pe care le trăim în explorările noastre de conștiință, în care se produc de multe ori enorme revelații despre noi înșine și mari vindecări interioare, scot la suprafață enorme cantități de furie îngropată adânc, reprimată, și care este rezultatul unor alegeri mai mult sau mai puțin conștiente făcute cândva.

Mecanismele fricii și ale furiei. Nevoia de Conexiune

În ultima serie a Călătoriei numită Arta Respirației Conștiente, forma avansată a Practicii Prezenței, cea mai importantă temă care a reieșit din experiență pe parcursul celor 7 sesiuni de explorare a fost, nu întâmplător, felul în care modulăm în interiorul nostru energia vitală sub forma fricii și a furiei, încă de când suntem copii. Nevoia fundamentală a Conexiunii este prezentă în noi toți. O putem numi nevoie de iubire, de atenție, de prezență, dar o receptăm ca pe o nevoie de conexiune cu ceilalți, mai ales când suntem copii. Nașterea într-un trup omenesc și identificarea cu acesta, trăirea într-o realitate a separării și a granițelor nu numai că nu domolește nevoia fundamentală de conexiune, ci o sporește. Trupul este un fel de însingurare a conștiinței Îngerului pe care o vom compensa încercând cu disperare uneori să regăsim Conexiunea. Copiii au nevoie de conexiune cu părinții lor, dar mai pe măsură ce creștem, nevoia de Conexiune se reflectă în tot ceea ce numim Relație. Vom căuta Conexiunea în relația de cuplu, în relațiile prietenii și copiii noștri, cu rudele noastre, în nenumărate forme. Nevoia de Conexiune este expresia unității fundamentale a tot ceea ce există, expresia nevoii de întoarcere la Întreg, de reunificare, în timpul în care suntem în formă umană, în trup. De aceea, relațiile noastre sunt extrem de semnificative în tot ceea ce înseamnă parcurs interior. Relațiile noastre exprimă profunzimea rupturii interioare, măsura în care ne simțim izolați. Fiecare relație din viața noastră este semnificativă pentru că celălalt reprezintă un aspect al propriei noastre ființe. Dacă relația este tensionată și plină de furie, frustrare, rușine, vinovăție sau tristețe, este pentru că noi înșine respingem în adâncul nostru o anumită parte din noi. Relațiile sunt oglinzi ale spațiului lăuntric și reprezintă întotdeauna nu ceea ce pretindem despre noi înșine, ci ceea ce credem în adâncul nostru că suntem. Toate judecățile asupra noastră înșine se reflectă în relațiile pe care le avem cu ceilalți și cu această lume. Este o declinare în experiență de viață a relației pe care o avem cu noi înșine.

Nevoia fundamentală de conexiune a copilului cu părinții săi și cu lumea exterioară îl conduce pe acesta în atitudinile sale și va crea la un moment soluții de viață. În viața fiecăruia dintre există un moment cu care ne putem reconecta oricând, momentul în care am început să ne falsificăm pe noi înșine, copii fiind, pentru a obține ceea ce aveam nevoie. O mângâiere, o laudă, o îmbrățișare sau pur și simplu energia sacră a Atenției. Adulții, mari, puternici și inteligenți, stăpânii lumii, excelează prin absență. Pentru copii absența părinților este o traumă. Fie că dispar din orizontul copilului, fie că sunt prezenți fizic dar absenți ca energie, pentru că sunt prea ocupați să gândească, adulții creează situația în care copiii încep să se auto-falsifice pentru a-și satisface nevoia imensă de Conexiune. Încep să unele lucruri, să zâmbească într-un anumit fel, să creeze atitudini și roluri menite să atragă atenția adulților părinți. Încep să facă deja ceea ce ”trebuie”, așa cum vor face aproape toată viața lor de acum înainte. 

Dimensiunea colectivă și cea personală a violenței au o singură rădăcină. Nimeni nu este străin de ea. 

Este punctul în care se naște neîncrederea în sine, sentimentul că nu ”nu sunt destul de bun”, ”nu merit”, ”nu pot”, în care se nasc marile roluri pe care le vom juca în viață cu partenerul nostru, în cele mai importante relații, și care se vor manifesta în felul în care vom trăi. Acesta este punctul în care se nasc frica, furia, frustrarea, rușinea, vinovăția și tristețea. Acesta este punctul în care începem să ne sinucidem lent. Părerile despre noi înșine se conturează ca răspuns la satisfacerea nevoii de Conexiune și ne vor însoți, inconștient, poate toată viața. Frica și furia se vor acumula, sentimentul că ”trebuie să fac mereu ceva” pentru a obține ceea ce am nevoie de la ceilalți va deveni un mod de viață. Soluția de supraviețuire a copilului va rămâne perfect validă la maturitate.

 Până în ziua în care fie va exploda în manifestare fizică, fie se va transforma într-o boală fie va declanșa o căutare și un proces ”al regăsirii de sine”.

Identități și transcendență

Această nevoie fundamentală de Conexiune a ființei umane reprezintă în planul existenței liniare un adevăr metafizic: identitățile noastre umane sunt tranzitorii, efemere și sunt condensări în interiorul unei identități mai largi, a Ființei. Odată începută experiența umană, corporală, uităm acest lucru, dar nevoia de Conexiune supraviețuiește. Chiar dacă unii oameni se vor refugia în poziționări de genul ”nu am nevoie de nimeni”, în adâncuri conștiența unității supraviețuiește în ciuda oricărei identități ne-am asuma. Chiar și pustnicii, monahii și iluminații exprimă nevoia de Conexiune sub forma căutării spirituale. Nu au nevoie de oameni, desigur, e prea puțin pentru ei, dar au nevoie de Conexiunea cu divinitatea. De multe ori refugierea în căutare spirituală are ca sursă disconfortul profund al relațiilor cu oamenii. Numai că relațiile cu oamenii, cum spuneam reflectă întotdeauna identități lăuntrice, judecăți ascunse, poziționări. Umanitatea este cea mai perfectă oglindă pentru fiecare dintre noi, așa cum spunea Visătorul din Școala Zeilor, lumea este așa cum este pentru că tu ești așa cum ești. Dacă trăim într-o lume violentă, în care există oameni care se îmbracă în dinamită și ucid în numele Domnului, este pentru că în adâncul nostru există aspecte gata să ucidă alte aspecte în numele unui Domn. În adâncul nostru există eroi și ticăloși, judecători implacabili și soldați, prostituate (vezi Contracte Sacre – Caroline Myss)și integritate, victime și salvatori. Dar, deasupra tuturor acestor roluri există judecătorul interior. El este sursa fricii și a furiei.

Violența se respiră. Este aerul lumii pe care am creat-o. 

Un ego imatur, infantil, rămas la soluțiile de supraviețuire pe care le-a găsit copilul pentru a merge mai departe în ciuda lipsei de Conexiune pe care o resimte, tinde să proiecteze responsabilitatea lumii în care trăiește în exterior. ”Nu e vina mea că lumea este așa cum este, violentă, rea, nedreaptă. Dumnezeu a făcut lumea, alții o conduc, nu eu, nu pot face nimic, decât să supraviețuiesc”. Un ego imatur se simte complet separat de lumea în care trăiește, și de aceea viața lui este o luptă, un atac și o apărare. El este plin de frică și furie tocmai pentru că se simte separat. Este rupt între tendințe contradictorii. Pe de-o parte are aceeași uriașă nevoie de Conexiune cu ceilalți și cu tot ce există, pe de-altă parte îi este frică să se deschidă și asta îl umple de furie. Proiectează responsabilitatea nefericirii sale asupra lumii. El nu percepe faptul că fiecare respirație, fiecare gest, fiecare clipire de ochi este purtătoarea unei energii, a propriei sale energii. Nu sesizează că furia sa alimentează furia lumii în care trăim și că teroriștii sunt expresia exterioară a dorințelor sale lăuntrice de a distruge mecanismul acestei lumi pe care îl încarcă cu responsabilitatea vieții sale nefericite.

Într-o bună zi acest ego imatur va parcurge toate furcile caudine ale existenței liniare, va descoperi acele labirinturi orizontale în care se zbate, își va pune întrebări asupra împrejurărilor repetitive ale vieții sale și poate va descoperi în cele din urmă că el este creatorul inconștient din spatele realității. Va descoperi că relațiile importante ale vieții sale reflectă temeri și judecăți de sine, acel ”nu merit”, sau ”nu pot” la care a ajuns cândva, copil fiind și poate va alege să schimbe ceva, să acționeze altfel, să creeze un alt fel de realitate. Va începe să ”se caute pe sine” intuind că ”mai e ceva în spatele acestei realități”. 

Privirile senine din spatele unui kalashnikov ale unor tineri care cred că au găsit ”ceva mai mare” decât 
mizeria lipsită de sens a ghetoului. Sindromul arhanghelului luptător în numele binelui, în expresie musulmană.

Acesta este începutul Marii Căutări a adevărului despre sine. Apare înțelegerea profundă că de fapt întreaga viață pe care a construit-o, relații, job, sănătate și imago dei – imaginea lui dumnezeu, au fost expresiile infantile ale acelei nevoi de Conexiune. Maturitatea psihologică vine doar odată cu redobândirea încrederii în sine. Un ego matur este centrat în sine, se descurcă destul de bine în această lume cu toate cele, dar încă se simte separat de această lume. Încă crede că lumea este independentă de alegerile și trăirile sale. Mai lipsește doar deschiderea granițelor conceptuale pentru ca asumarea integrală a responsabilității pentru propria viață să devină una cu responsabilitatea acestei lumi. Chestiune de identitate pe care și-o asumă.

Ken Wilber explică excepțional de detaliat parcursul conștiinței umane în diferitele sale trepte de identificare lăuntrică, în Scurtă istorie a tuturor lucrurilor și în Fără Granițe. La început ne credem corpurile noastre și aceasta este identitatea noastră, apoi extindem identitatea la familia, cultura și tribul sau națiunea noastră, și în cele din urmă la valorile noastre culturale și morale și politice în care ne-am născut. Dar vine un moment la transcenderii oricărei identități și asta nu înseamnă anihilarea identității ci includerea și depășirea ei. Acesta este  momentul în care descoperim axa transcendentă a ființei noastre – cum o numim noi în Școala Maestrului Interior, și momentul în care ne descoperim autenticitatea și adevărata anvergură a ființei. Abia în acest moment devenim liberi de trecut, în fața căruia nu ne mai închidem, ci pe care alegem să-l onorăm, căci îi descoperim adevărata natură. 

Realitatea este rezultatul a tot ceeeace am fost vreodată. Suntem noi înșine turnați în formă. Ea nu poate
fi schimbată decât prin propria noastră transformare. 

Trecutul este viață condensată, experiență de viață trăită deja. Tot ceea ce ne înconjoară și putem vedea și simți și atinge, este trecut structurat și ne poartă amprenta. Suntem noi înșine în forme fixe. Ne putem lupta cu lumea exterioară continuând rătăcirea, sau o putem recunoaște ca făcând parte din noi înșine, din alegerile noastre mai mult sau mai puțin conștiente. Situațiile noastre de viață suntem noi înșine în expresia cea mai directă. Și dacă în acest stadiu ne putem da seama uneori în relațiile noastre cele mai importante de responsabilitatea pe care o avem ca centre de realitate, e dificil de înghițit pentru mulți că războaiele acestei lumi zguduită de crize și de nebunie pe toate planurile sunt o reprezentare fidelă a propriilor noastre războaie interioare.

Și totuși așa este și așa a fost dintotdeauna. Lumea a fost expresia gradului de Conștiență al umanității în orice moment.

Marea Căutare

Nu este deloc o întâmplare că tema centrală a celor mai mari zguduiri ale lumii noastre este una religioasă. Religiile lumii nu mai au de mult timp nimic în comun cu trăirea spirituală. Aceasta presupune întotdeauna o experiență a transcendenței identității și descoperirea directă a Conexiunii profunde care leagă întreaga umanitate. În locul acestei trăiri, religiile moderne sunt religii ale dogmei și ale separării. Sunt forme vechi ale imaturității psihologice și spirituale ale umanității. Deasemeni nu este nici o întâmplare că tinerii acestei lumi aleg uneori să se sinucidă și să ucidă în numele unei religii și ale unui dumnezeu violent, în a cărui imagine proiectează propria lor furie și frică. Spuneam mai sus că realitatea este trecut condensat. Experiență de viață coagulată în formă vizibilă. Europa se confruntă cu propriul său trecut, care a prins formă. Cea mai agresivă dintre civilizațiile acestei lumi se află față în față cu consecințele propriilor sale alegeri, mai mult sau mai puțin conștiente, făcute acum mai mult sau mai puțin timp. Exact ca și în cazul unei persoane, realitatea vieții sale este o oglindă fidelă nu pentru ceea ce pretinde că este ci pentru ceea ce este cu adevărat. Europa se pretinde un bastion al democrației, al unității, al dreptății sociale și poate chiar este, dar există oameni care se simt furioși și care, imaturi, proiectează responsabilitatea nefericirii lor asupra sistemului, a guvernului, a dumnezeului acestei lumi. Democrația europeană pare să nu-i reprezinte și să nu-i mulțumească, unitatea declarată a tuturor în jurul unor valori frumoase pare să nu-i convingă, iar dreptatea socială și economică le pare cinică, astfel încât se ”radicalizează” la strigarea unui imam sirian și pun bombe în inima capitalei europene ucigând sute de oameni. Putem să blamăm imamul, ISIS și terorismul internațional, să facem coaliții și să trimitem avioane care să bombardeze ucigașii, dar asta nu ne va scuti niciodată să privim cu sinceritate în adâncul inimii noastre. Hackerii care sparg sistemele Pentagonului, site-urile care dau publicității secretele mizerabile ale lumii moderne, scandalurile lumii bancare internaționale, ale lumii medicamentelor și energiei, criza poluării și a războaielor făcute pentru o industrie, toate acestea indică cu claritate că vitrina strălucitoare a civilizației europene nu e același lucru cu adevărul profund al lucrurilor. Europa se zguduie din temelii așa cum se viața unui om aflat într-o criză psiho-spirituală de transformare. 

Islamul este o religie a păcii. Ca și creștinismul. Dar de la doctrină la trăire este calea lungă a experienței.

În mod interesant, cele două amenințări majore la adresa identității europene sunt milioanele de refugiați musulmani și terorismul musulman. Este ca și cum realitatea ar arăta cu degetul către valorile noastre și către pilonii civilizației noastre. În viața unui om sunt patru piloni fundamentali, sau patru segmente cum le definim noi în Dezvoltarea Personală Integrală: relațiile, sănătatea pe toate nivelurile, fizic, energetic, emoțional și mental și spiritualitatea, dimensiunea cea mai fină a existenței. Cum sunt relațiile Europei cu restul lumii și ale civilizației noastre în general cu restul lumii? Cum este sănătatea Europei, fizică, energetică, emoțională și mentală? Care sunt valorile spirituale ale acestei civilizații? Dacă ar fi să facem o analiză scurtă, ca în cazul unei persoane aflate în criză de transformare, am putea trage concluzia că Europa este exact în mijlocul cel mai turbulent al acesteia.

Relațional, Europa se află în război. Cu terorismul, cu Rusia, cu corupția, cu poluarea, cu China, cu refugiații, cu problemele sociale, cu extremismul de dreapta, cu tot pericolul disoluției. Cu sănătatea, e suficient să privim statisticile referitoare la bolile de inimă, cancere, depresie, statisticile consumului de medicamente și al natalității ca să ne facem o idee. Cât despre sănătatea energetică și emoțională, e suficient să privim știrile. Spiritualitatea europeană… Inițial, Uniunea Europeană avea la bază o unitate culturală și mai ales religioasă, cu valorile creștine puse în mijlocul construcției. Între timp s-a renunțat la pretinsa unitate culturală din motive evidente și la cea religioasă deasemeni pentru că nu era politicaly corect. În acest vid al valorilor au fost puse instalate principiile unei democrații gândite, ideale, și menținute cu ajutorul mecanismelor politice. Ele nu au reflectat nici un moment realitatea socială, ci o realitate ideologică. Cât despre accesul la trăirea spirituală, singura în măsură să ajute la dizolvarea identităților pulverizate în mii de tendințe, acesta este ca și nul. Bisericile europene de foarte mult timp nu mai au capacitatea de a oferi un spațiu de trăire spirituală autentică. Și atunci ce i-a mai rămas ființei colective numite Europa? Realitatea pe care o experimentează este oglinda fidelă a haosului interior, a lipsei de sens, de semnificație a vieții, o reprezentare a labirinturilor mentale pe care le-a creat. Nu numai tinerii musulmani din cartierele mărginașe ale capitalelor europene percep această lipsă de sens și foarte mulți europeni. Întrebarea ”încotro merge această lume, încotro merge viața mea” nu este doar a lor. 500 de arabi marginalizați belgieni și 6000 de alți europeni au ales să lupte în jihadurile siriene și iaqiene. Incredibil, dar și mai incredibilă este cifra de zeci de milioane de oameni din Europa care suferă de depresie. Ei nu se aruncă în aer și nu omoară pe nimeni, decât pe ei înșiși. Dar sunt expresii diferite ale aceluiași fenomen. 

Creștinismul este o religie a iubirii. Ca și islamul. Iubirea și sabia, deschiderea inimii și armura protectoare,
ce vom alege? Alegerea lăuntrică naște gestul. Gestul naște Realitatea pe care o vom trăi în clipa următoare.

O lume identificată complet cu aspectul exterior al realității, cu dimensiunea mentală, liniară, ignorând cu desăvârșire dimensiunea lăuntrică, dar simțind profund nevoia fundamentală de Conexiune. Asemenea copiilor, oamenii acestei lumi imature psihologic și emoțional, vor recurge în cel mai rău caz să se înroleze în armatele terorii și ale uciderii în numele unui dumnezeu oarecare, și în cazurile mai puțin rele să cadă în tristețea profundă numită depresie. Judecata lăuntrică din spatele depresiei este ”nu pot, n-are nici un rost, nu merit și nu merită”.

Dacă acest moment și această situație cu care Europa se confruntă acum nu conduce către întrebări mai adânci despre ceea ce suntem și ceea ce am creat împreună, atunci lumea noastră este în pericolul în care se află viața oricărui om aflat sub imperiul inconștienței. Vom declanșa încă un război desigur, pe deplin îndreptățit, căci sângele cere sânge, un război pe care poate că îl vom câștiga, căci suntem mai puternici, dar care nu va rezolva în nici un fel criza interioară. Odată înfrânt, dușmanul va renaște în diferite moduri, vom crede mereu că este un ghinion, până când vom înțelege că realitatea este o oglindă a proceselor lăuntrice. Nu întâmplător teroriștii sunt cetățeni europeni, ei nu sunt veniți de aiurea, ci s-au născut înlăuntrul granițelor Europei. Reprezintă aspecte lăuntrice și existența lor ridică semne de întrebare asupra creației noastre. Ei reprezintă Europa în aceeași măsură în care liderii ei o fac, și în aceeași măsură în care o facem fiecare dintre noi.

Crizele de transformare interioară, personale, colective și globale conduc către obiectul interior al Marii Căutări. Este o căutare a unei noi identități, a unui nou răspuns la întrebarea ”cine sunt eu și cine suntem noi”. Fiecare împrejurare a vieții noastre este un răspuns la această întrebare. Nu există altă căutare în viața unui om sau a unei societăți, decât cea referitoare la Identitate. Fiecare moment, fiecare gest, fiecare alegere pe care o facem, fiecare gând și fiecare emoție definește identitatea pe care ne-o asumăm. Iar Împreună creăm identități colective. Cine este Europa acestui moment? Ce vom alege în această Mare Căutare a identității care, ne place sau nu, reprezintă spiritualitatea noastră.

În loc de Epilog

Cel mai greu moment într-o criză de transformare interioară este acela când, la fel ca acum, suntem față în față cu ceea ce am creat deja. Începem să ne dăm seama că este creația noastră, și nu unui dumnezeu nedrept și suntem puși în fața dilemei: renunț la ceea ce am creat până acum și pornesc pe un drum nou? Încerc să repar de pe un nou palier de înțelegere a realității? Indiferent care este răspunsul, o nouă cale nu poate fi creată până când nu ne asumăm responsabilitatea vechii creații. Numai un Creator poate de-crea ceea ce a fost făcut. Dacă proiectez responsabilitatea pe oricine altcineva, atunci acea realitate nu poate fi transformată. Orice luptă pentru a o schimba va sfârși prin a întări realitatea respectivă

Suntem oglinzi unii altora. Lupta este cu noi înșine. Ceea ce este înlăuntru este și înafară. 

Aceasta naște un conflict interior pe care l-am văzut de sute de ori în lucrul nostru cu oameni aflați în transformare. Unii nu pot renunța la căile vechi și la ceea ce au creat, chiar dacă asta le aduce suferință. Ei preferă să trăiască în durere, așa cum au făcut-o și până acum,decât să schimbe. Este frica de non-identitate. ”Dacă nu mai sunt cine am fost și viața mea nu mai e cum a fost, atunci cine mai sunt eu și ce aș deveni?” Ego preferă confortul unei identități dureroase decât schimbarea pentru că se teme că schimbarea este moarte, disoluție. În plus, folosește realitatea creată ca pretext pentru propria sa lipsă de responsabilitate: ”n-am încotro”.

Alții percep cu exactitate adevărul că criza este provocată de propriile identificări, roluri, credințe limitative întemeiate pe judecată de sine și a lumii, pe frică și pe proiectarea responsabilității. Percep cu precizie că singura noimă a existenței umane este transcendența. Unii aleg renunțarea la căile vechi și o identitate mai largă, în care ”eu” este înlocuit cu ”noi”, uneori la scara întregii umanității. Sunt puțini. Din câte putem noi percepe, câteva procente din întregul umanității. Cu cât sunt mai largi și mai rafinate trăirile acestei minorități, cu atât conflictele și contradicțiile din interiorul umanității în ansamblul său devin mai acute, iar criza se accentuează. Privită la televizor, umanitatea pare pe drumul prăbușirii interioare. Privită din interiorul adânc al Conștiinței umane, această aventură extraordinară a descoperirii de Sine la nivel personal, colectiv și global este dramatică dar plină de splendoare. Convulsiile interioare ale marii Ființe numită Umanitate au ceva eroic și arhetipal. Prăbușirea și gloria sunt oricând posibile. Nimic nu este garantat, nimic nu este bătut în cuie. La fel ca Viața.

Nu suntem dintre aceia care cred că un mic procent din umanitate schimbă totul. Dimpotrivă, credem că fiecare om contează, fiecare experiență umană care ajunge la rezoluția Conștienței depline schimbă ceva. Am explorat acest adevăr în multe din Călătoriile noastre de vindecare lăuntrică. Energia unui Cerc este făcută din energia tuturor și de aceea fiecare Cerc este unic și irepetabil. Cercul sacru numit Umanitate este unic și irepetabil. Energia fiecăruia dintre noi contează în marea ecuație globală, în fiecare moment.

Cât de deschis sunt în acest moment, astfel încât să pot simți și primi din întreaga Creație? Fiecare inspirație conștientă vindecă ceva din Umanitate. Ce eman în acest moment ca gândire, emoție, energie și gest în această lume? Fiecare expirație și fiecare clipire de ochi poartă amprenta a ceea ce sunt în acest moment și este contribuția mea la spațiul de experiență al tuturor.

Fie ca Adevărul care iese la suprafață ca uleiul deasupra apei să fie trăit de cât mai mulți.

M.Agnis

 

 

 




"A deveni conștient de natura Creației pleacă de la a deveni conștient de natura propriei creații. A arunca responsabilitatea disconfortului vieții asupra Divinității este o naivitate obtuză de care numai ego este capabil. Calea Maestrului Interior începe prin asumare."

HEFT

Programe și meditații online

Noutățile Călătoria Inimii
direct pe mail

Articole, workshopuri,
cărți și evenimente

Arhiva Newsletter

Tag cloud

Cărți relevante

Cântările Vieţii Cântările Vieţii

Krishna Das povesteşte precum cântă. Cu graţie, cu subţirime. Istoriile adevărate ale vieţii sale dansează precum spuma valurilor în bătaia vântului, desenând fascinaţia anilor ...

Zâmbește fricii Zâmbește fricii

Nenumărate sunt formele fricii care stăpânesc existența umană în aceste timpuri. Frica de viitor, frica de schimbare, de asumare a propriei străluciri, frica de judecățile celorlalți, frica de ...

Trupul meu, Pământul meu Trupul meu, Pământul meu

Mii de ani de spiritualitate descarnată, de căutare a Spiritului în afara Corpului au făcut umanitatea să ignore complet uriaşul potenţial terapeutic şi ontologic al corporalităţii. Ca şi cum ...

Anam Cara Anam Cara

Frazele acestei cărți nu aparțin lui John O’Donohue, el este doar un aspect, scribul încarnat al acestei curgeri, ci Sufletului său, cel conștient de conexiunea profundă cu tot ceea ce există, ...

ANTICANCER ANTICANCER

Cu toţii putem folosi cât mai bine posibil această revoluţie a cunoştinţelor care s-au dobândit în materie de cancer, atât pentru a ne proteja de factorii externi, cât şi pentru ...

Workshopuri relevante

Maestrul Interior. Arta Respirației Conștiente Maestrul Interior. Arta Respirației Conștiente
Lucrul cu stările extinse ale Conștiinței este pentru viața de fiecare zi. A fi conștient este a percepe mai profund și mai rafinat realitatea vieții. Un nou grad de Conștiență permite o noi moduri de ...

Practica Prezenței Practica Prezenței
Experiența Experiența Prezenței este fundamentul întregului parcurs în Școala Maestrului Interior și baza întregului lucru cu stările extinse ale Conștiinței în scopuri de cunoaștere, ...

Articole pe aceeași temă

Ruah: Noaptea în care ciclonul a lovit Calcutta Ruah: Noaptea în care ciclonul a lovit Calcutta

Sunt curajoasa. Cu gandul acesta am plecat, fara sa imi imaginez macar ceea ce ar crea un astfel de gand. Sunt curajoasa. Sunt fericita. Sunt inteleapta. Sunt increzatoare. Eu sunt tot ceea ce sunt si inca ceea ...

ARC 2017: Sfera de foc (III) ARC 2017: Sfera de foc (III)
Respirație Holotropică

O Sferă de foc s-a concretizat în prima chakră. Densă. M-a surprins, n-am mai simțit asta până acum. Sfera a început a se agita o perioadă în partea inferioară a corpului ...

Amintește-ți, Amintește-ți,
când te vei rătăci din nou

Totul se petrece în propria ta Inimă, întreaga realitate, întreaga experiență a vieții. Este un adevăr care nu poate fi gândit, ci doar simțit, oricât de riscant pare acest lucru. ...

Un nou ciclu de (re) organizare  începe chiar acum Un nou ciclu de (re) organizare începe chiar acum

Sigur ai observat și tu câtă nebunie este în jurul nostru. Dar și înlăuntrul nostru, prin gânduri și credințe de care ne tot agățăm. Doar privește, rapid, împrejurul tău ...

Ascultă-ți inima, Femeie! Ascultă-ți inima, Femeie!
Și crezi în Miracole!

Cele mai multe porți și mai importante din viața mea le-am deschis doar așa - ascultându-mi inima. Indiferent cât de ilogic, irațional, nebunesc părea pe moment. Am spus DA și am ascultat-o. Inima. ...

Magia Ultimă, Iubirea Magia Ultimă, Iubirea
Mereu de la capăt, ne naștem din nou și din nou

Am dovedit ceea ce aveam de dovedit, până când am înțeles că a dovedi este neîncredere în sine. Am dovedit părinților mei, oamenilor din preajma mea, lumii și universului, iubitei ...

Ascultarea și dizolvarea durerii Ascultarea și dizolvarea durerii

Ascultarea este o atitudine și declanșează un miracol interior, o transformare care nu este posibilă altfel. Una dintre cele mai extraordinare aplicații ale ascultării se referă la dizolvarea durerii, fie ...

Un pic de compasiune umană ajută mai mult decât mult curaj Un pic de compasiune umană ajută mai mult decât mult curaj

„când se naște durerea, un pic de curaj ajută mai mult decât multă cunoaștere, un pic de compasiune umană mai mult decât mult curaj, și cea mai mică nuanță din iubirea lui Dumnezeu ...

Misterul și Magia există Misterul și Magia există

Din nou, Mercur retrograd! Bată-l vina sau recunoștință pentru ce ne aduce? Ce alegem? Vă readuc aminte că el, Mercur – mesagerul Zeilor - este aici să ne expună adevărurile, să ne scoată la lumină ...

Acest dificil ”Împreună” Acest dificil ”Împreună”

Simt îndoiala. Începem. Planeta, imensă, sferică, atârnă de tălpile noastre, Nichita zicea că gravitația e o formă de iubire, avea dreptate, creăm curentul ascensional al energiei, deschidem ...