O piatră în apă.

Despre preferințele lui dumnezeu

Dumnezeu preferă lemnul, asta e părerea mea, n-am timp să te ascult, eu cred că preferă betonul, spațiile mici, ba nu, spațiile mari, lemnul cu încrustații tradiționale, ba nu, betonul turnat în forme spirituale și holistice, eu cred că ne trebuie o moschee care să echilibreze fundamentalismul ortodox, ba nu, ne trebuie o catedrală care să echilibreze extremismul islamic ce cuprinde planeta, privește, dumnezeul lor aruncă oameni în aer, da, dar de vină este dumnezeul nostru pentru că mai de mult a comis cruciade sângeroase, da, dar pericolul cel mai mare îl constituie radicalizarea religiilor, ba nu, cel mai mare pericol este arderea cărților lui Cărtărescu și politicienii corupți, cum poate dumnezeu să mai suporte atâta corupție și lipsă de respect pentru cultură, doar un dumnezeu corupt poate crea o lume atât de coruptă, suntem niște victime ale existenței și ale acestui personaj de neînțeles care este dumnezeu, el este cel care permite să se întâmple toate acestea, noi nu avem nici o vină, ce, noi am creat lumea asta așa cum e? Am creat noi oamenii ăștia criminali, americanii, rușii, serviciile secrete, conspirațiile extratereștrilor care stăpânesc lumea? Ce mai vrea dumnezeu ăsta de la noi, i-am făcut biserici de toate felurile, icoane, i-am dat bani, în vreme ce el a luat nume diferite astfel încât să ne învrăjbească, să ne omorâm între noi pentru el, ne-a aruncat în lumea asta poluată și ne-a lăsat singuri, nu e vina noastră, noi facem tot ce putem, încercăm să devenim niște oameni mai buni dar n-ai cu cine, fiecare cu dumnezeul mă-sii, care cum poate, nimeni nu l-a văzut pe dumnezeu, poate nici nu există, dar atunci cine mai e responsabil de mizeria asta?

Rătăcită în labirinturile minții, în păreri și credințe, toate prețioase pentru că sunt ”părerea mea”, umanitatea creează un dumnezeu de natură proiectivă, o imagine răsturnată și tragi-comică a propriei lumi interioare, a propriei îndoieli, a propriei rătăciri. În lipsa oricărei experiențe a inefabilului, se refugiază în gândirea despre dumnezeu. Eu cred că dumnezeu poartă numele de allah. Ba nu, e greșit, numele său este yahweh. Ba nu, adevăratul nume al lui dumnezeu este altul, și pentru că tu nu recunoști adevărul, voi lupta până la capăt, orice ar însemna asta, pentru credința mea strămoșească. Desigur, n-o fac pentru mine, pentru ego-ul meu și pentru a apăra valoarea inestimabilă a părerilor mele despre dumnezeu, ci pentru neamul, țara, credința și dumnezeul meu. Cu smerenie față de dumnezeu îmi voi susține părerile chiar dacă asta va conduce la un război și la niște victime colaterale. Adevărul e cel care contează, nu? Fără el, cine aș mai fi eu?

Un nebun rătăcit în labirinturile gândurilor sale aruncă o piatră în apă. Filosofii vor explica adâncimea gestului, politicienii semnificația publică a gestului, ziarele vor scrie despre conspirațiile ascunse în spatele nebunului, economiștii vor descrie fenomenul din perspectiva costurilor și beneficiilor iar sociologii se vor ocupa de impactul social, nenumărate dezbateri televizate vor inflama opinia publică care va manifesta în stradă pentru dreptul ei la opinie în această privință, și astfel, vom fi cu toți prea ocupați ca să mai avem timp pentru a fi, a respira, a trăi, a simți, a percepe minunăția acestei lumi, marea, miraculoasa Prezență a divinității care respiră prin noi toți, nevăzută, neauzită. Toți avem o părere despre dumnezeu și ce preferă el, avem dreptul la asta, libertatea de opinie despre orice, oricând, e foarte bine, opiniile noastre vorbesc de la sine despre noi. Suntem ceea ce suntem, dar nu e vina noastră, căci nu noi am făcut lumea, e problema factorilor de decizie ai acestei lumi și până la urmă a lui dumnezeu.

Perorația nesfârșită a minții este antidotul tăcerii de care ne temem atât de mult. Tăcerea interioară pare un fel de moarte clinică pentru ego, și asta e inacceptabil. Dacă ne-am opri o secundă din gândire, totul s-ar sfârși, identitatea noastră s-ar dilua, importanța noastră ca persoane și ca cetățeni ar păli, am cădea într-o lipsă de importanță gravă, am dispărea din atenție și probabil, în cele din urmă am muri singuri și uitați. De aceea, singura noastră catedrală este propria minte, o catedrală făcute din cuvinte, din speculație și din fum. Nu suntem uimiți că dumnezeu nu ne vorbește. Pentru a auzi ar trebui să tăcem un moment.

O frică profundă de tăcere, neant, de adâncimea insondabilă a Existenței, ne împiedică să ne oprim din a împrăștia jerbe de gândire transformată în cuvinte, ne împiedică să ne oprim din alergare, din ceea ce ”avem de făcut”.

Dacă ne-am opri am descoperi că dumnezeu, de jur împrejur, nu preferă nimic. El este spațiul de experiență al importantelor noastre personalități. Tăcând, ascultând, conținând realitatea în sfera percepției noastre am deveni, cumva, una cu acest spațiu și cu tot ce se petrece în el. Și atunci, abia atunci am deveni singurii responsabili ai acestei Creații. Deci, mai bine nu.

Horia Francisc Țurcanu

PS: Experiența tăcerii și a ascultării, a liniștii din care se naște orice sunet, orice gând, orice emoție și orice gest, se numește SEVATI. Se va petrece în seara aceasta în Centru.