Aurora Monica Oprişe

Din copilărie m-a fascinat felul în care oamenii fumează. Şi mă refer la ţigări obişnuite. Îmi plăcea să observ cum fumul este direcţionat prin expiraţie şi cum se împrăştia agale ori furios în aer, contopindu-se într-un final cu acesta.

Ştiam că voi deveni ceea ce se numeşte fumător înrăit.

Deseori mi-am analizat această îndeletnicire, găsindu-i explicaţii psihologice. Recent mi-am amintit de fascinaţia din copilărie. Şi mi-am dat seama că fac acelaşi lucru când fumez: observ fumul. E ca un dans, ca o melodie, ca o fiinţă unduitoare.

De fapt, îmi admir propria respiraţie. Fumul este doar o metodă de a o conştientiza. Deci, viciul meu mi-a relevat ceva foarte important, la care nu dădusem atenţia cuvenită. Şi atunci am înţeles că este un pas important de la Observator de realitate la Creator conştient de realitate.

Am realizat că orice însuşire, orice plăcere aparent inexplicabilă ori dăunătoare avem, este menită să ne aducă mai aproape de calea pe care o putem alege în această existenţă. Depinde de noi dacă folosim acea calitate, însuşire ori obicei într-un mod conştient, creator ori într-un mod distructiv/autodistructiv.

De asemenea mi-am dat seama că suntem înclinaţi să dăm atenţie lucrurilor pe care le vedem, mai degrabă decât celor pe care le simţim. Respiraţia a fost dintotdeauna parte integrantă şi indispensabilă existenţei umane. Dar atât de puţin ne îndreptăm atenţia asupra ei! Şi asta din cauza faptului că nu o vedem. (Aici fac excepţie sportivii, care îşi educă felul de a respira pe măsura activităţilor fizice depuse.)

Mi-a spus cineva recent să oftez mai des.

Ce rol poate avea oftatul? Decât acela de a elibera printr-o inspiraţie şi expiraţie profunde o încărcătură emoţională greu de exprimat altfel. E un mijloc de eliberare aflat la îndemâna oricui şi majoritatea dintre noi îl practicăm, deseori involuntar sau chiar inconştient.

La fel cu Divinitatea. Prinşi în mrejele existenţei liniare, am proiectat în exteriorul nostru ceea ce nu puteam vedea în interiorul nostru. Astfel am ajuns să construim altare şi icoane unui dumnezeu exterior. Tot astfel, ne-am risipit atenţia spre exterior, ne-am plasat responsabilitatea propriilor vieţi în mâna unor forţe exterioare, independente de voinţa noastră. Un fel de lenevire, aş numi-o eu. Neasumare născută din obişnuinţa de a direcţiona atenţia spre exterior.

Când am reuşit, prin practică, să îmi aduc atenţia în interior, am simţit imensa putere pe care o are fiinţa.

Uneori facem asta constrânşi sau instinctiv. Alteori o facem conştienţi. Dar întotdeauna e un efort de voinţă. Unde vreau să fiu? Acolo, undeva în exterior unde nu am nici o putere de a crea realitate? Sau total prezent în fiinţa mea, stăpân pe corpul, pe gândurile şi pe acţiunile mele?

Ce înseamnă, de fapt, a fi stăpân pe tine? Nu se referă la a-ţi suprima emoţiile ori a le ascunde. Nu înseamnă a fi un om reţinut, rezervat. Înseamnă să fii conştient de puterea pe care o deţii de a acţiona sau nu, de a lăsa emoţiile să treacă prin tine, trăind tumultul lor, dar acţionând din starea de Prezenţă. Înseamnă a fi conştient de faptul că eşti regizorul propriei vieţi şi poţi modula realitatea pe care o percepi aşa cum îţi doreşti.