Aurora-Monica Oprişe

Vrem noi oare să ne desprindem de noi, de vise, de emoţii, de responsabilităţi, de orgolii şi dorinţe, de locuri şi de oameni? Putem zbura, să privim de undeva de sus, ca să avem o viziune de ansamblu? Iar asta doar pentru a ne vedea mai clar pe noi şi pe cei din jur…

Suntem datori faţă de noi să încercăm să zburăm, căci altfel întunecată ne va fi cărarea şi greu vom dibui calea spre ceea ce înseamnă ACASĂ pentru fiecare dintre noi.

ACASĂ ne cuprinde pe noi înşine şi oamenii apropiaţi sufletului nostru, precum şi locurile pe care le credem ale noastre. ACASĂ e o garanţie mereu vie, e un loc plin de iubire, menit a ne dovedi că nu suntem singuri. Uneori plecăm pentru a rămâne, iar alteori rămânem pentru a pleca. ACASĂ e locul în care ne regăsim, de fiecare dată când venim şi când plecăm. ACASĂ e în noi şi simţim asta atunci când ne canalizăm atenţia în momentul prezent.

Ne îndepărtăm de noi, de amintiri, fugim, ascundem dureri în cotloane întunecate ale sufletului, cu speranţa că aşa vor dispărea sau că măcar nu ne vor mai bântui. E o iluzie. Ele revin, mereu. Oricât de adânc le-am ascunde. Nu se dizolvă spre a dispărea, ci se dizolvă în ceea ce credem că suntem, influenţând fiecare acţiune, fiecare decizie pe care o luăm, cât de măruntă.

Amintirile rămân atâta timp cât le păstrăm, cât ne hrănim din ce a fost. Când avem curajul să le scormonim şi apoi să ieşim din ele, facem loc pentru prezent.

Dar suntem deseori atât de ataşaţi de înşeşi ale noastre amintiri, încât nu vrem să le dăm drumul. Ţinem cu dinţii de ele. Ne-am obişnuit cu ele. Ce-am mai fi fără ele? Ne-am simţi desprinşi din ceea ce am tot alimentat de-a lungul anilor. Am ieşi din obişnuinţă, din ceea ce cunoaştem. Iar asta nu-i comod.

Ne ataşăm de oameni, de locuri. Încă n-am priceput că nimeni nu ne datorează nimic. Proiectăm în exterior propriile frici şi neîncrederea. Aşteptăm validare de la cei din jur, când nu ne-am validat noi înşine întâi. Aşa cum l-am proiectat pe Dumnezeu în exterior, cu mult timp în urmă, din teama de a nu fi singuri şi din imposibilitatea de a ne vedea propria fărâmă de divinitate care sălăşluieşte în sufletul nostru, în însăşi esenţa fiinţei noastre.

Dar din toate învăţăm, dacă suntem deschişi şi nu ne cramponăm în roluri. Fiecare experienţă este menită să ne arate ceva.

N-a fost comod nici pentru mine. E un exerciţiu care necesită practică în fiecare zi, la fiecare nouă alegere.

Încă mă mai pierd deseori în rolurile pe care le joc în viaţa mea sau alunec în labirinturile minţii - această unealtă extraordinară pe care ne-am dezvoltat-o, uitând că e doar o unealtă în slujba fiinţei care sunt. Asta atunci când nu sunt atentă, când nu acţionez din Prezenţă, din verticalitatea fiinţei. Emoţiile nu sunt uşor de gestionat. Dar tocmai ele sunt semnele care îmi indică la ce aspect din mine să fiu atentă, să văd ce se ascunde dincolo de ele: o traumă, o dorinţă, un vis.

Când mi-am dat seama că pot să mă desprind de conjunctură şi să mă privesc de sus, a fost un moment revelator. M-am văzut pe mine ca pe un actor într-o piesă. Şi ştiţi care era visul meu din copilărie ? Să fiu regizor. Regizorul propriei vieţi. În acelaşi timp scenarist, costumieră şi protagonist. O întreagă echipă de platou. Să-mi scriu, să-mi coordonez şi să-mi trăiesc propria poveste. Să joc rolul pe care mi-l aleg, conştientă fiind că sunt mult mai mult decât rolul pe care mi-l aloc şi personajul pe care îl interpretez.

Şi, mai ales, am simţit că mi-e dragă fiinţa asta care sunt. Am vrut s-o iau în braţe şi să-i spun « Te iubesc. Eşti minunată. Cu toate aspectele tale, cu toate nuanţele, cu toate simţirile. Cu zâmbete, cu vise, cu lacrimi sau cu dor. Eşti de o complexitate extraordinară, ai un potenţial creator fantastic, iar eu am să-ţi fiu alături. Prin Prezenţă. Să creăm împreună realitatea acestei vieţi. »

Aşa precum spunea Aureliu Augustin : „Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta”.