Aurora-Monica Oprişe

Ne-ndrăgostim, spunem că iubim... Sperăm, visăm, facem proiecții, planuri.

Și, dintr-o dată, totul se năruie. Măștile cad și vedem în culise. Vedem în culisele sufletului nostru, când avem curajul să privim.

De ce n-a mers? Unde-am greșit? Ce-am făcut rău? Cu ce sunt vinovat?

Cu nimic, dragii/dragele mei/mele. Totul face parte din planul măreț al sufletului nostru. Deși trecem prin situații de neînțeles, pe care le percepem atât de dureroase. Avem chiar momente când nu ne mai dorim să fim. Când simțim că sufletul se frânge, sub poveri, de durere. și atunci ne ciuntim din ființa noastră, începând să ne simțim vinovați. Ne spunem: „Sigur am greșit. Undeva am greșit. Ceva n-am făcut bine. Am iubit poate prea mult, am cerut prea mult, ori am așteptat prea mult. Poate nu mi-a păsat îndeajuns sau poate am pus prea multă presiune. Cu siguranță am greșit. Sunt vinovat(ă). Nu merit.”

Și cădem.

Dar, iubiții mei, voi n-auziți glasul din interior care strigă: „Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Merit.”?

Merităm totul. Merităm iubirea. Pentru că noi suntem iubire.

Dacă am iubit, iubirea e în mine. Nu mi-o poate lua nimeni. Strălucirea e în mine. Eu sunt strălucirea din iubire. Și merit tot ce-i mai bun și mai frumos. Și nu vreau vină. Nu caut vină în exterior, neputând îndura să mă condamn pe mine. Nu este vină. Totul e așa cum am ales să fie.

Avem răni adânci pe care nu le conștientizăm. Ele renasc în sufletul nostru atunci când retrăim situații care ne-au provocat rana. Și ține de noi să le vindecăm. Să le privim, să le acceptăm, să le iubim pentru că vorbesc despre experiențe vechi, care sunt parte din noi. Le oblojim, schimbându-ne perspectiva asupra lor. Și ele se vor vindeca. Atunci când alegem asta. Pentru că noi suntem mai mult decât rănile noastre. Noi ne cuprindem rănile. Și deseori ne atașăm de ele, pentru că ne devin familiare. Devin un reper.

Fără repere, ne-am simți ca atunci când ne-am născut și am părăsit pântecele cald al mamei, venind într-o lume pe care am perceput-o ostilă și rece, cum spune Horia. Ne-am simți rupți de o realitate pe care o cunoaștem și am experimentat-o anterior.

Așa e și cu rănile. Ne sunt repere ale unei realități pe care am experimentat-o. Fără ele ne-am simți rupți. De aceea ne atașăm de ele, chiar ținem cu dinții de rănile noastre.

Și le ducem mai departe, din relație în relație. Și apoi ne mirăm că nu merge. De ce nu merge? Pentru că nu avem cum să pășim mai departe dacă repetăm mereu același scenariu.

Când ne privim rănile, le oblojim schimbând percepția asupra lor, le conținem și „le dăm drumul”, detașându-ne de ele, putem merge mai departe spre o nouă experiență. Să creăm o nouă realitate.

Iar împreună, prin comunicare și prin curajul de a ne deschide, acest proces de vindecare este mai ușor. Putem privi spre alți oameni care au avut experiențe similare, îi putem privi ca pe alte aspecte ale noastre, iar văzând din exterior, putem percepe mai clar ce este în noi, folosind oglinzile semenilor noștri.

Și atunci putem alege. Să rămânem în aceeași stare care ne-a produs suferință, acea stare care ne este atât de familiară și deja considerăm că o gestionăm, o luăm ca pe ceva normal și o îngrijim, o hrănim. Sau alegem să ieșim din ea, pășind vindecați spre ceva nou.

Noul, explorarea necesită ceva curaj, ceva mai mult decât un dram de îndrăzneală. Necesită ÎNCREDERE.

Curajul și încrederea se educă, se cultivă. Prin PRACTICĂ.

Putem deveni foarte abili practicând, cultivând comunicarea, curajul, deschiderea, încrederea. Putem alege (utilizând chiar tendința noastră spre atașamente) să îngrijim, să hrănim, să dezvoltăm comunicarea, deschiderea, curajul și ÎNCREDEREA.

Să avem deci CURAJ și ÎNCREDERE în noi și în experiența pe care am creat-o!

Să avem încredere în Călătoria Inimii noastre și în povestea care se petrece în sufletul nostru!

Mulțumesc, AmmaRa și Agnis.

Mulțumesc, Călătoria Inimii.

Mulțumesc