Am intrat în Labirint dintr-un impuls. Sunt curioasă. Ce poate să fie aşa de greu şi să nu mă descurc? O joacă şi o provocare în acelaşi timp. Am păşit în întuneric grăbită să-mi fac treaba : “am făcut-o şi pe asta!” Uşor, ritmul paşilor a încetinit şi mersul a devenit nesigur. Dacă am greşit drumul? Nu am hartă, nu am busolă, singura regulă este să rămân pe drumul meu, să merg până găsesc ieşirea.

Mă uit în jur, nu văd pe nimeni. Nu e nimeni pe strada mea. Întuneric. Oare ăsta e sigur drumul? Da, ăsta e! pe măsură ce înaintez cărarea e mai aridă, îmi simt tălpile reci, mi se face frig, mă strâng uşor. Continui să merg şi să privesc în jur : văd alţi oameni  pe cărări diferite, unii merg cu ochii închişi, unii par zâmbitori, alţii se îmbrăţişează, unii plâng, alţii par desfiguraţi de suferinţă. De undeva din depărtare se aude o voce cunoscută, care strigă, care îndrumă, care ispiteşte,  nu desluşesc. Aşa că mai bine mă întorc la mine, la calea mea. Pe măsură ce cresc sau merg, nu ştiu exact, neîncrederea îşi face loc în piept.  Neîncrederea în mine şi în lume : în părinţi, familie, şcolă, prieteni. Un scurt moment de panică scăpat de sub controlul mental irumpe cu putere şi mă opreşte. Stop! Vreau să fug, să scap de drumul ăsta! Vreau un altul! Sunt tentată să alunec pe alt drum, mă uit în jur şi văd cărări mai frumoase decât a mea : unele mai liniştite, altele cu flori,  cu vedere la munte sau la mare. Invidia, ura, neputinţa, toate dau năvală infiorandu-mi corpul. Aşa că o iau din loc. Repede! Grăbită! Să nu mai văd nimic, de fapt,  ca să nu mai simt nimic. Mă  văd  nevoită să încetinesc pasul la o cotitură, aşa că îmi îngădui o mică pauză. Respir adânc, aerul proaspăt mă scutură uşor de poveri. Nu am încotro, continui. În mod misterios de firesc atenţia  urmează respiraţia. Cu fiecare respiraţie umerii se trag în jos, moi, pasul este mai amplu şi simt în tălpi iarba rece. Zăresc oameni  care, asemenea mie au ales să păşească în Labirint. Drumurile noastre se întâlnesc, se intersectează. Suspiciunea iniţială lasă loc unui sentiment de respect. Cu fiecare cot pasul îmi încetineşte, simt  efervescenţă şi nerăbdare în acelaşi timp. Presimt Sursa. În loc să mă apropii, mă îndepărtez de fapt de Ea. Alte momente de panică, de neîncredere în mine şi în alegerile mele. Poate că am luat o cale greşită,   o să rămân pe veci blocată  aici  fără să găsesc ieşirea. Pare că mă învârt în cerc. Pur şi simplu nu am de ales, merg mai departe, purtând că o povară acest “nu am de ales”.  Respiraţia, mişcarea corpului, vocile din jur mă ţin pe linia de plutire în a mea derivă. Pas cu pas, vremuri după vremuri.

Şi din nou căldură, linişte. Presimt. Încetinesc. Da!  Sursa! Nu mai am nimic de aflat, nimic de căutat. E  înlăuntrul meu. Şi aşa a fost dintotdeauna. Doar că o căutam cu naivitate în afara mea, în ceruri, în stele, în nemurire. Este aici şi acum cu mine,  nu m-a abandonat niciodată, ba mai mult mi-a dat putere şi curaj să merg mai departe. Iartă-mă Inima mea, că te-am ignorat şi desconsiderat! Că n-am auzit şoaptele, durerea şi plânsetele tale, blândeţea şi iubirea, simplitatea şi măreţia ta! Iartă-mă că te-am închis!

Îmi (re)amintesc ce sunt!

Păşesc mai departe cu Inima plină, deschisă. Pământul e cald. Drumul se deschide în faţa mea. Firele de iarbă se aşează în bătaia vântului dezvăluind  prin senzaţii  înţelesuri,  amintiri străvechi. În zidurile de piatră se aprind lumini.  Mă las surprinsă  că un copil: “O inimă  desc hisă poate lumina calea, o poate face lină şi plăcută!!!”

DA, POT !

POT să mă unduiesc pe a mea cale, pot chiar îndrăzni să dansez. Şi o fac. POT să cânt, să mă joc şi să râd. Şi o fac. Chiar acum ! Nu ştiu cât mai am până la ieşire, dar nu contează, căci mă bucur cu fiecare pas pe care-l fac. Interacţionez cu cei din jur fără teamă, fără dorinţa de a le (mai) face pe plac. Nu mai tânjesc după Sursă. E aici cu mine. O simt în fiecare răsuflare. Totul se petrece în Inima mea!

Mă pregătesc să ies din Labirint.  Mă simt mai înaltă faţă de cum am intrat  şi mai dreaptă. Păşesc în lume!

O văd cu alţi ochi, cu privirea limpede şi clară. Văd lumea nouă care se naşte cu oameni  care-şi  trăiesc viaţa conştienţi de ce gândesc, de emoţii,  de energia cu care hrănesc rolurile, atenţi la propriul corp.  Văd chinul şi suferinţa celor rătăciţi în hăţişul mental. Simt durerea tăcută  a Mamei Pământ.  Mă simt parte din întreg. Respiraţia mea contează! Aleg să hrănesc lumea nouă, să curăţ filtrul mental, să-l menţin curat de (auto)judecată şi (auto)critică. Mă hrănesc prin rădăcini cu seva Mamei Pământ, simt vibraţia înţelepciunii feminine ancestrale . Recunoştinţă pentru blândeţea, conţinerea, iubirea pe care le primesc! Astfel pot la rândul meu să eman darurile cu care am ales să mă nasc.

Mă las purtată pe valurile vieţii în ritmul pulsului care izvorăşte din adâncul  Inimii. Sursa !

Adriana Laura Stogrea