Horia Francisc- Turcanu

Într-o lume a aparenței, a practica transparența sună nebunește.

Labirintul cere haine stridente, mașini cât mai mari, cât mai evidente, trebuie să sară în ochi, să strige despre identitatea posesorului, să arate cu un deget mare și gros către cel care crede, în adâncul lui, că nu este destul de vizibil. Oamenii fac totul pentru a fi observați, pentru a sublinia că sunt cineva, că au o valoare, că merită atenție, respect, iubire sau, dacă asta nu se poate, măcar să stârnească frică. Tot e mai bine decât indiferența, decât a nu fi băgat în seamă. Casele, diplomele, pozițiile, machiajul, marca ceasului și a telefonului, numărul de la mașină, absolut totul este o cerere de vizibilitate: hei, eu sunt cel pe care trebuie să-l vezi.

A practica transparența! WTF?

E ca și cum ai vrea să devii omul invizibil! Ce rost mai are orice, dacă nu poți fi văzut?

Și totuși transparența este un element fundamental în practica transformării interioare. Este una dintre cele 4 condiții ale stării de Prezență și se referă la un mod de a fi, de a percepe, de a ne raporta la realitate. A transforma suprafețele de separare între interior și exterior în suprafețe transparente. Care permit energiei acestei lumi să curgă înăuntru, în spațiul interior, pentru a fi percepute, și în același timp permit exprimarea liberă a spațiului lăuntric înafară.

Pe scurt, transparența este despre a fi noi înșine, dincolo de aparențe. E o chestiune de libertate, de percepție mai profundă a realității și de creație conștientă a experienței vieții. Este despre a simți mai mult și despre a lărgi sfera lui eu.

Ego se ocupă mult de aparență. Nu contează prea mult ce sunt și nici cine sunt cu adevărat, ci ceea ce pare să fiu. De aceea investește mult în suprafața de separare pe care o vopsește strident și pe care etalează toate semnele exterioare ale identității pe care dorește ca ceilalți să o perceapă. Și astfel să obțină ceea ce are nevoie: atenție, iubire, respect etc.

În spatele aparenței este adevărul simplu: fiecare reclamă ceea ce crede că nu are. Cu cât semnele exterioare ale identității sunt mai stridente, cu atât lipsa interioară este mai mare. Cu cât ego se vede pe sine mai neînsemnat, cu atât exteriorizările sale vor fi formulate cu o voce mai ridicată.

Practica Prezenței este întoarcere în interior și trăirea valorii intrinsece a ființei. Maestrul nu strigă după atenție, iubire sau respect pentru că este conștient de adevărata natură a sa și a realității. Nu lipsește nimic. Avem atât cât ne permitem să simțim, să primim,  și trăim atât cât ne permitem să creăm. Este întotdeauna despre noi înșine.

Transparența este esențială pentru că o suprafață de separare opacă ne separă de realitate. Percepem mai puțin și creăm mai puțin. Este separare, însingurare, lipsă de conexiune. Separarea fracturează fluxurile mari ale existenței pe care le decodăm drept iubire, prețuire, respect, prietenie... Cu alte cuvinte, tocmai acel panou pe care strigăm cât putem de tare despre valoarea noastră, este acela care ne separă de ceea ce căutăm să obținem.

Transparența este una cu fluiditatea, cu a curge odată cu viața, este conexiune cu ceilalți și cu lumea, este un instrument al adevărului și permite trăirea frumuseții intrinsece a acestei lumi. Este o expresie a conștienței de sine, a măreției și a recunoașterii naturii divine a omului. Transparența permite ieșirea din labirint, din platitudine, din lipsa de sens, ieșirea din vâltoarea compulsivă a minții și, mai ales, bucuria de a trăi. Permite crearea oricărei identități cu perfecțiune, fără a deveni prizonieri ai acesteia.

Transparența este unul dintre atributele măiestriei de a trăi.

Ei bine, sunt câteva instrumente fundamentale ale transparenței. Pomenesc aici doar două dintre ele: recunoștința și ascultarea.

A fi recunoscător este a recunoaște ceea ce ai deja, ceea ce ești deja, a recunoaște darurile necontenite ale vieții care curg către noi din situații, oameni și din întreaga existență. Dimensiunea personală recunoaște întregul, viața, divinitatea. Și asta schimbă totul. Descoperim că tot ce căutam era deja acolo.

Ascultarea însă este un instrument fabulos de cunoaștere și de vindecare. A  asculta nu este doar despre sunete, ci despre cele mai profunde și cele mai înalte dimensiuni ale existenței. Este conexiune pură cu existența.

A asculta este a simți, a percepe, a cunoaște prin experiență directă adevărul despre sine, despre ceilalți, despre existență. A asculta este vindecare de separare. A asculta deschide toate porțile ființei, desființează misterul, revelează adevărul despre natura vieții ți a realității.

Ego este mereu în emisie, în gândire, în strigare, în argumentație. Ego nu aude nimic pentru că vorbește continuu. Nu simte nimic pentru că este ocupat să arate, să ceară, să demonstreze. Este rupt de propriul corp, de propriile emoții, gândirea sa e compulsivă, adevărul și frumusețea e o idee, conexiunea un deziderat, iubirea o tranzacție.

Maestrul ascultă, aude, simte, percepe. Tăcut, transparent, vast și profund, atent, aici și acum. Conține totul, vede oamenii, situațiile, configurațiile de realitate. Toate sunt în interiorul său. Identitățile sale sunt fluide. Le alege când are nevoie de ele. Sunt creații prin care se exprimă.

Ce-ar putea avea de strigat, de demonstrat, de argumentat? Orice stridență nu ar face decât să-i limiteze vastitatea și profunzimea. El nu investește nimic în aparențe pentru că nu cere nimic. Are deja totul. Nevăzut, neauzit, este pretutindeni.

WTF! Cine ar vrea așa ceva?

Ei bine, pentru aceia care vor știu ei de ce, există o cale scurtă, uneori zguduitoare, dar foarte eficientă către darurile cu care vine ascultarea, în termeni de vindecare interioară și de clarificare a adevărului despre propria viață. E un fel de shortcut. L-am parcurs personal. Nu am crezut niciodată că aș putea avea surprize într-o călătorie interioară, dar am avut. take a look  HERE

Agnis