În spatele Măștii

 Horia Francisc Turcanu

Ne întâlnim între noi în corpuri fizice, ne recunoaștem după chipuri și după aparența fizică, ne dăm mâinile sau ne îmbrățișăm, după cum e cazul, dar ne ferim să ne simțim cu adevărat între noi. Nu este adevărat că nu putem să facem asta. Putem să o facem dacă vrem. Dar a trecut atât de multă vreme de când ne-am permis să simțim în interiorul corpului întâlnirea cu celălalt, încât pare că nici nu mai știm cum să redeschidem porțile. Am stat atât de mult timp încremeniți, zăvorâți în spatele carapacei de protecție, încât dacă am deschide acum, nici n-am ști ce să facem cu asta.

Ce să simt din întâlnirea cu celălalt? Este la fel de rătăcit în gândire ca și mine, îmi povestește situații pe care le cunosc deja, se plânge de lucruri pe care le știu pe de rost, nici măcar nu pot să ascult până la capăt. Îmi ajung problemele mele, nu am nevoie de ale altora. Și, în plus, a deschide înseamnă implicit posibilitatea de a fi rănit. Posibilitatea durerii mă face să rămân ferecat, în numele experienței mele din trecut, în care fiecare deschidere naivă a însemnat o sângerare.

Recunoști peisajul? Atitudinea prezentă chiar și în cele mai apropiate relații? Această atitudine care limitează percepția, adică senzațiile din corp, de frica durerii?

Cum ajungem să purtăm măști impenetrabile în spatele cărora să ascundem nemulțumirea, frustrarea, furia, rușinea, vinovăția și tristețea, chiar și față de oamenii cărora le spunem – sau obișnuiam să o facem – că îi iubim? Cum ajungem să transformăm chiar și cele mai mari iubiri în relații uscate, plate, în care ne sudăm pe noi înșine în cadre fixe, în mecanisme de funcționare, ca niște păpuși mecanice care reacționează la situații precum o aplicație de telefon mobil? Această tocire a sensibilității, a atenției, a simțirii este un fenomen generalizat care transformă lumea noastră în labirint, într-un teatru grotesc uneori, al măștilor de complezență. Ne prefacem că nu vedem nimic la ceilalți, ca să putem crede că nici ei nu văd falsitatea, ascunderea, zidurile, măștile, neîncrederea.

E momentul să revii aici, cu toată Atenția, în corp, așa cum poate ai început să o faci și când nu ții Cartea în mână. E momentul să respiri adânc și lent și să reconfigurezi starea de Prezență, pe măsură ce aruncăm împreună o privire asupra modurilor în care creăm realitatea orizontală inconștientă. Eu, Vocea ta lăuntrică, îți reamintesc, suntem la capitolul despre geometria interioară a ființei și am explorat puțin cel mai dens dintre cele 7 niveluri de experiență din care este alcătuită viața: corpul și realitatea fizică. Materia. Creează din nou Centrul de Atenție în interiorul pieptului, Respirația Conștientă, amplă, profundă, Atitudinea deschisă și Verticala ființei tale, conectează-te cu senzațiile din corp, dă-le viață, amplifică-le și simte-le pe măsură ce realizăm împreună faptul că acest mediu, al senzațiilor, nu este altceva decât energia noastră vitală, energia care ne animă, pe care o turnăm în acțiuni, mișcare, gesturi, și din care construim relațiile vieții noastre, cu ceilalți și cu lumea. Deschide rădăcina, împământează-te, și deschide acum centrul de atenție din pântec, din burtă.

Energia vitală este ca o apă pe care o modelăm în interiorul nostru. Apa ia orice formă, indiferent de vasul în care o punem. Această apă interioară nu este o metaforă, ci o realitate pe care o folosim permanent pentru a crea diferite atitudini, pentru a zâmbi sau a ne încrunta, pentru a părea mai mari decât suntem sau dimpotrivă mai mici, pentru a realiza măștile menite să arate celorlalți chipul potrivit. Potrivit pentru ce? Știi bine pentru ce. Pentru a obține într-un fel sau altul energia sacră a Atenției celuilalt, sau dimpotrivă, pentru a evita orice alt contact înafara celui mental. Schimb de idei. Ne păstrăm la distanță, nu e nevoie să ne simțim, e suficient să relatăm unele lucruri, asta ne scutește de nesuferitul fenomen numit rezonanță, sau empatie, sau compasiune. Frica sau durerea oamenilor activează propria noastră frică și durere și noi nu vrem asta. Vrem să fim amorțiți. Am muncit mult pentru a nu mai simți nimic, pentru a fi la adăpost. Asta nu înseamnă însă că nu putem să vorbim despre compasiune sau că nu putem să o mimăm.

Respiră în burtă și activează puțin dimensiunea senzațiilor din corp, dinamizează puțin curgerile și mișcarea interioară, creează puțină efervescență, nu este nici un pericol. Nu ne dăm seama că protejându-ne, închizându-ne, fiind prudenți, ne-mai-primind nimic din exterior, ne limităm în același timp propria noastră exprimare. Orice suprafață de separare funcționează în ambele direcții. Bula de realitate pe care o creăm, odată transformată într-un ou de cristal, este adevărat, ne protejează de durere. Nu mai simțim nimic. Dar în același timp ne obligă la recluziune. Suntem mai în siguranță, dar suntem mai singuri, și percepem din ce în ce mai puțin din realitatea vieții. În compensare, gândim din ce în ce mai mult despre ceilalți – nu spun că îi judecăm, ci doar că gândim mai mult despre ei, în loc să-i simțim.  (un fragment din Cartea Maestrului Interior )

PS. A fost un timp în care ”spiritualitate” însemna căutarea dimensiunii inefabile, în cer, căci această dimensiune părea o condamnare. Acum, spiritualitatea este despre cum trăim. Iar relația cu noi înșine, cu ceilalți și cu această lume definește felul în care trăim și măsura spiritualității noastre. Deschiderea inimii nu este o trăire rezervată spațiului monastic, ci un act care definește modul nostru de a relaționa cu existența. Viața noastră este cel mai profund act de spiritualitate. hft